e-sanziana

Înzăpezite

2012-02-14T13:46:00.001+02:00

N-am mai urmărit demult nici cotele apelor Dunării și nici grosimea stratului de zăpadă. Însă azi m-a lovit curiozitatea în privința statisticilor meteorologice și mi-am încropit o unitate de măsură proprie :D

Mi-ar fi plăcut să știu

2012-02-03T10:42:00.000+02:00

Unele lucruri le facem fără să știm de ce. Altele, le facem altfel decât am vrea, pentru că nu avem curaj să ne ascultăm cu adevărat sau pentru că prea multă lume din jurul nostru face așa. Însă pe altele le facem pentru că știm sigur că așa e bine.
Acum cinci-șase ani, nu prea găseai la tot pasul povești despre naștere și mame deschise să povestească și să-ți dea ajutor concret în momentele de ananghie. Eu m-am dus să o nasc pe Lara fără să știu că, înainte de expulzie, și contracțiile pot fi dureroase. Cam ăsta a fost nivelul meu de informare atunci. Apoi, la Sânziana, am fost tentată să cred că dacă am mai trecut o dată printr-o naștere, nu mai e nevoie să mă informez. Noroc că m-am corectat la timp și noroc că am avut ce citi și asculta. Mare parte din norocul ăsta se datorează și oamenilor care gravitează în jurul Asociației pentru Naștere Naturală și Alăptare.
PS: Nu am scris la ce secundă apărem noi pentru că toate mesajele din film merită citite!

Nașterile acasă

2012-01-29T00:15:00.000+02:00

În timp ce o nășteam pe Sânziana (mă rog, nu chiar în timp ce, ci cu câteva minute înainte), vorbeam cu medicul meu și cu moașa despre ideea de a-ți aduce copilul pe lume în liniștea casei. M-au luat la mișto, mi-au spus că au auzit și ei de „Home delivery”, dar au adăugat hăhăind că nu cred că vor rămâne prea curând fără activitate.
Săptămâna aceasta, statisticile au arătat că numărul nașterilor acasă înregistrate în SUA a crescut cu 30% între 2004 și 2009. Sigur, ponderea acestor nașteri în total rămâne încă extrem de scăzută, sub 1%, dar faptul că mai toată presa americană a preluat datele și le-a comentat mi se pare un semnal suficient că ideea nu mai poate fi ignorată. Mai mult, publicațiile care au scris pe subiect au semnalat și popularitatea în creștere a centrelor de nașteri naturale asistate de moașe.

Primul săniuș

2012-01-28T18:05:00.002+02:00

Nu s-a întâmplat el prea departe de casă, pentru că termometrele arătau -10 grade, dar s-a lăsat cu hohote de râs.

Plimbare în doi

2012-01-06T17:58:00.000+02:00

Pardon, în patru... dar care s-a simțit ca în doi :) Ce vreau să zic? Am ieșit toți patru afară, cu amândouă fetele într-un sistem de purtare - Sânziana la mine în față, în noua Manduca, iar Lara la Bogdan în spate, într-o Boba de-mprumut (îmi propun să revin cu detalii despre Boba). Ne-am plimbat de mână vreo oră, cu pas de adult, cu gânduri neîntrerupte și discuții restante.
Nu e mai mult de povestit. Va rămâne, cu siguranță, o amintire frumoasă pentru familia noastră. Dar cred că plimbarea aceasta poate fi folosită și ca un alt argument în favoarea purtării.

Matematica alăptării

2012-01-03T19:39:00.001+02:00

Sunt multe spirite care se încing atunci când apare în discuție subiectul alăptării. Eu însămi tind să strâmb din nas când aud practici cu care nu sunt de acord. Dar, până la urmă, alegerea îi aparține fiecărei mame, chiar dacă, din păcate, efectele le resimt bebelușii.
Aș vrea totuși să pun aici statisticile care apar în această discuție, pentru ca, înainte de a trage vreo concluzie, să fie cât se poate de clar cum e cu vrutul și pututul. Deci: 12,6% dintre mamele din România alăptează exclusiv până la șase luni (adică 87,4% nu alăptează exclusiv); 0,01% nu pot alăpta din cauze fiziologice (adică 99,99% pot alăpta). Și uite așa o discuție încinsă devină calmă.

Vreau și eu!

2011-12-31T18:09:00.000+02:00

De când a apărut Sânziana, Lara vrea și ea... O jucărie de bebeluș, o haină care i-a rămas mică și acum îi vine doar Sânzianei, scaunul de mașină de copii mai mici sau, pur și simplu, vrea la mama în brațe.
Săptămâna aceasta, însă, Sânziana a vrut și ea! Lara are lipite pe cana de apă niște abțibilduri la care sora mai mică tot tânjea mai mult sau mai puțin vizibil. Într-o bună zi, m-a dus în locul în care văzuse niște abțibilduri lipite și a început să plângă în fața lor, cu cana ei de apă în mână. O bucurie imensă i-a luminat fața când i-am decorat și ei cana cu doi pești colorați. Sânziana a început să ceară...

Despre Sânziana la timpul prezent

2011-12-27T21:58:00.000+02:00

Mi-am dat seama de curând că, deşi Sânziana îmi ocupă aproape tot timpul, n-am mai scris nimic despre ea. Scriu despre mame şi copii mici, deci indirect şi despre noi, mai scap câte o poză, dar, peste timp, va fi greu de spus doar din atât cum era ea la un an şi aproape 4 luni.
Aşadar... Sânziana are de la şase luni în mare cam acelaşi program: două reprize de somn peste zi, care ţin între una şi două ore fiecare, iar noaptea vin alte 10-11 ore de somn. Mult mai mult decât mă aşteptam după experienţa mea cu Lara. Adoarme repede, alăptată, şi doarme cel mai bine în pat, niciodată în cărucior, uneori într-un sistem de purtat (dacă rezistă cine o poartă). Mai nou, scaunul de maşină nu mai e o soluţie, pentru că se tot foieşte şi se trezeşte foarte uşor, astfel că nu îşi face somnul.
De ce am început cu somnul? Pentru că, pe lângă faptul că tot programul familiei noastre se învârte în jurul acestor ore de somn ale ei, de felul în care îşi satisface această nevoie depinde tot restul zilei. E evident morocănoasă atunci când nu doarme suficient şi extrem de veselă atunci când a dormit bine. Ceea ce avem grijă să se întâmple cât mai des :)
Printre reprizele de somn are trei mese - dimineaţa mănâncă, în perioada asta, biscuiţi din făină integrală cu unt şi caş, la prânz foarte puţină supă, legume şi câteva bucăţi de carne sau ou, iar seara iaurt. Încerc să-i strecor peste zi şi bucăţele de fructe sau chiar fructe stoarse. Etapa „bucăţele” a început brusc, la iniţiativa ei, pe la 8-9 luni. Mănâncă destul de puţin, mai ales comparativ cu aşteptările pe care le-ai avea ţinând cont de greutatea ei, dar eu sunt mulţumită că acum are o atitudine deschisă faţă de mâncare după ce, aproximativ patru luni, a refuzat aproape orice în afară de sân.
În afară de somn şi mâncare, preocupări cu o pondere destul de mare în programul nostru zilnic, mai avem timp şi de mers-descoperit, vorbit şi, desigur, de joacă. A făcut primii paşi la zece luni, ţinută de mâini, iar apoi, după circa o lună, a început să se deplaseze ţinută de numai o mână, pentru ca la 13 luni să înceapă să meargă singură. Încă se dezechilibrează destul de mult, cu precădere când e obosită, dar rareori pe durata unei zile se mai aşează din proprie iniţiativă.
Îi plac în continuare pantofii, papucii şi, mai nou, şosetele - uneori îşi pune şi câte două perechi şi are mereu grijă ca şi noi să fim cu toţii încălţaţi. Se descurcă binişor cu o treaptă pe care o avem în casă - singură la urcare şi cu ajutor la coborâre.
Spune destul de multe silabe fără a le lega în cuvinte. Singurul cuvânt pe care îl foloseşte într-un context asociat corect este „pa” - de pe la 10 luni. A început nu demult să spună „mama”, a spus „tata” o singură dată, zice „ca” la broaştele din acvariu, „ba” la bau şi ceva între pa şi ba la minge, dar în rest doar recunoaşte şi arată diverse noţiuni: părţi ale corpului (inclusiv fundul :D), obiecte personale (cu o mare preferinţă pentru periuţa de dinţi), câteva animale.
Spre surprinderea mea, are deja răbdare să ne uităm pe cărticele şi, uneori, chiar vrea să stea şi ea la poveste lângă Lara. Îi place mult muzica și să danseze - mă trage de mână să îi deschid radioul în fiecare cameră sau să pun muzică la calculator şi apoi ia pe toată lumea din cameră la dans. A făcut asta inclusiv în timpul unui consult la medic şi cei doi doctori din încăpere n-au avut încotro şi ne-au dat explicaţii în paşi de dans.
La fel de bine socializează şi cu copiii. Niciodată până acum nu a smuls sau strâns la piept jucăriile - probabil şi ca urmare a „antrenamentelor” cu Lara, în schimb se bucură sonor când vede pe cineva de statura ei şi se duce cu braţele deschise spre el.
Jucăriile preferate la momentul actual sunt cele care se deplasează - un trenuleţ, o maşină, un avion, dar şi cele din zona bucătăriei, pe care le-a descoperit la Lara în cameră. Se distrează teribil preparându-ne de mâncare sau de băut şi apoi servindu-ne pe fiecare. Cred că de fapt, cu jocul acesta, am depăşit şi perioada de grevă a foamei de care am amintit mai sus. Foarte rar bagă în seamă păpuşile de prin casă, în schimb se amuză cu mingiile şi baloanele pe care le prinde.
Îi mai place să fie îmbrăcată, pieptănată, aranjată și apoi admirată. Deși sunt mamă de două fete, pentru mine asta e ceva nou. Lara acum descoperă cochetăria, iar eu abia reuşesc să împart în mod egal agrafele, fundițele și mărgelele.
Însă ceea ce cred că îi face cea mai mare plăcere din tot ce am încercat până acum este joaca cu apa. Ne-am gândit s-o ducem la un bazin pentru copii, dar aşteptăm vremuri mai calde... Peste zi, nu reuşesc să mă joc cât aş vrea cu ea la chiuvetă, mai ales că acum e destul de rece şi ar fi complicat să o schimb de fiecare dată când se udă, însă momentul băii de seară este mereu unul extrem de vesel. Ridică un picior s-o bagi în cadă încă de când aude zgomotul apei, dacă se strânge mai multă apă începe să lovească cu putere cu mâinile şi picioarele într-un acces de entuziasm greu de stăpânit, iar la ieşirea din baie trebuie mereu să-i distragi atenţia ca să nu plângă.
Nu întâmplător e prima dată când pomenesc de plâns. Pentru că Sânziana nu plânge aproape niciodată în afara momentelor când se loveşte sau o scoatem din apă. E mereu binedispusă şi gata de joacă, îţi cere toată atenţia şi energia, dar ştie să şi dea înapoi multă bucurie. De fapt, deşi de obicei mi-e greu să spun multe cu puţine cuvinte, pentru Sânziana am găsit foarte uşor un singur cuvânt care s-o descrie cât mai exact: e jucăuşa familiei.

Două fete, o pereche

2011-12-19T18:17:00.003+02:00

De mănuși, desigur...

Manduca drive test sau șapte pași spre libertate

2011-12-13T13:15:00.001+02:00

UPDATE: Veți auzi mai des de la noi despre Manduca de-acum încolo, pentru că după campania de testare am câștigat una!

Dacă nu sunteți pentru prima dată aici știți că cea dintâi plimbare a Sânzianei, la aproximativ două săptămâni, a fost într-un sling. Și, cel mai probabil, știți și că de fiecare dată când am avut ocazia să încercăm un nou sistem de purtare - fie el wrap elastic, țesut, mei-tai sau un Ergo, din categoria SSC - am profitat din plin. Pe scurt, când vede un sistem de purtare, copilul ridică un picior, semn că vrea sus.
Ceea ce e posibil să nu știți e că îmi doream tare mult să văd la față și o Manduca. Așa că, atunci când am avut ocazia, m-am înscris în campania de testare organizată de Hiphip.ro și apoi m-am pus pe numărat cele fix 55 de zile care au trecut până ne-a venit și nouă rândul.

PRIMA IMPRESIE
Așteptam deci cu nerăbdare Manduca, dar totuși, pe măsură ce termenul se apropia, m-am autoiluzionat că, după o vacanță de zece zile la Paris cu un Ergo, nimic nu mă mai poate surprinde. M-am înșelat. Am spus oau de la prima întâlnire!
Extensia pentru spate m-a făcut ca în primele minute să testez Manduca cu ambele fete - de 5 ani (18 kilograme) și 1 an și 3 luni (14 kilograme). Pe rând și chiar deodată :D

Deși statura lor e diferită, amândouă au stat foarte comod, iar eu am tras rapid concluzia că Manduca e un sistem de purtare care chiar poate fi folosit la toate vârstele copilului (limita de greutate este de 20 de kilograme).

TESTAREA PROPRIU-ZISĂ
Cele două săptămâni în care am putut testa Manduca au continuat însă doar cu Sânziana. Am avut noroc de vreme bună în cea mai mare parte și chef de plimbări.
Din prima am apreciat materialul moale și destul de subțire din care e făcută Manduca. În mod normal, acum fiind deja iarnă, n-aș fi dat atenție acestui detaliu, însă pentru că astă-vară am văzut la treabă alte sisteme de purtare știu cât e de important materialul. În concluzie, bilă albă Manduca.
Calificative bune a primit Manduca și la capitolul confort pentru bebe - reprizele de somn cu tot cu factori perturbatori stau mărturie în acest sens, respectiv pentru purtător - am simțit ceva-ceva dureri de spate doar la un drum de două ore, dar au dispărut instantaneu după ce am dat copilul jos. De asemenea, am alăptat cu succes în Manduca, în plină stradă și din mers, fără ca vreunul dintre trecători să aibă habar de ce făceam noi acolo.

Manduca oferă mai multe variante de purtare - în față (cu bretelele paralele sau în cruciș), în spate, pe șold. Le-am testat pe toate prin casă și, cu instrucțiunile în față, nu ne-am opintit deloc. Însă la plimbările propriu-zise de afară noi am rămas la varianta „clasică”, respectiv în față cu bretelele paralele, pentru că așa aveam cea mai mare experiență și eram sigură că mă pot descurca singură în parc să o dau jos și să o pun la loc sau să o alăptez. Pentru această variantă clasică, mișcările mi-au intrat deja în reflex și am numărat că sunt necesari șapte pași pentru a fi gata de plimbare.

Manduca

I-am numit șapte pași spre libertate pentru că, după ce ai ieșit din casă cu copilul în Manduca, simți că orice destinație e accesibilă și că niciun drum nu e prea lung.

CE NU NE-A PLĂCUT
La capitolul minusuri aș menționa catarama din talie, care mi-a cam dat de furcă și, judecând după urmele de pe plastic, nu doar mie (deși probabil e o chestiune de obișnuință), precum și lipsa unui sistem de susținere a picioarelor la copiii mai mari. Mi-am dat seama de necesitatea lui când am purtat-o pe Lara și i se bălăngăneau picioarele în toate direcțiile, plus că loveam diverse cu ele. De confort nu mai zic.
La prima vedere și prin comparație cu Ergo, m-a mai deranjat lipsa unui săculeț propriu, în care să stea bine adunată. Dar apoi, pentru că am folosit Manduca intens, n-am mai simțit nevoia acestuia.

ACCESORII
Pe lângă Manduca, în campania de testare au mai fost și o protecție de iarnă și un set de Fumbees - sucking pads, niște protecții pentru bretele destinate bebelușilor cărora le place să molfăie. Noi nu le-am folosit și asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut. Pentru protecțiile de centuri numai bune de supt Sânziana e deja prea mare, dar le-am studiat și îmi plac. Dacă aș da timpului înapoi, le-aș găsi foarte utile.
Cât despre protecția de iarnă... O avem pe a noastră! E cel mai bun cadou de botez pe care mi-l pot imagina! Noi am primit-o în noiembrie și toată iarna trecută a fost de bază. Ne-am plimbat zilnic prin frig, am folosit-o și la munte în ianuarie-februarie, iar când ajungeam înăuntru Sânziana era mereu călduță. Cred că am mai scris cândva că am răcit amândouă în singura zi din iarnă când am ieșit cu căruciorul... Iar după ce de câteva ori mi-am uitat mănușile acasă, mâinile mele au apreciat teribil și buzunarul protecției.

UȘOR DE PURTAT
Aș mai avea de făcut un comentariu general despre categoria sistemelor SSC versus eșarfe - orice s-ar spune despre avantajele sau dezavantajele la purtare ale unora față de altele, primele sunt într-adevăr mult mai ușor de pus. Am avut în casă eșarfe încă de la nașterea Sânzianei, dar de purtat au început s-o poarte și ceilalți membri ai familiei numai după ce a apărut în peisaj și un SSC. Ba chiar în seara când am primit Manduca a trebuit să duc lungi negocieri cu Lara, care era hotărâtă să o poarte și ea pe Sânziana... Până la urmă, norocul meu a fost că îi e prea largă în talie, că altfel totul părea o joacă de copii.

PREȚ
Am stat o clipă pe gânduri referitor la preț - multă lume spune că Manduca e prea scumpă. Eu aș zice că marsupiile clasice sunt prea ieftine, dar atâta dai, atâta face. Dacă părinții ar începe să vadă Manduca ca pe un înlocuitor de cărucior și nu ca pe ceva adiacent acestuia, nivelul prețului s-ar vedea mai corect.
În concluzie, dacă aș fi avut ocazia să testez Manduca la scurt timp după naștere, cu mintea și experiența de acum, sunt sigură că aș fi cumpărat-o.

Cu ce am rămas după ce Manduca a plecat de la noi? Când a venit ultima zi a campaniei de testare și a trebuit să o împachetez și să o trimit înapoi a fost un moment trist... Dar apoi mi-am dat seama că suntem plini de speranță, pentru că Manduca noastră are culorile roșu și alb, la fel ca Moș Crăciun :)

Leagănul

2011-12-11T18:54:00.001+02:00

Nu sunt deloc adepta mormanului de gadget-uri pentru bebeluși. Aș zice că less is more în cazul construirii relației dintre mamă și copil. Dar... încă de când s-a născut Sânziana am avut împrumutat un leagăn. La Lara nu am avut așa ceva și trebuie să recunosc că în unele momente prezența lui ne-a prins tare bine.
Azi ne-am luat la revedere de la el, pentru că a plecat spre un alt bebeluș. Aceasta e ultima fotografie cu Sânziana în el, în octombrie - la un an și o lună. Mulțumim Ioana!

Bebeluși necosmetizați

2011-12-06T11:18:00.001+02:00

Pe mine nu m-a surprins felul în care au arătat Lara și Sânziana imediat după ce au venit pe lume. Mi s-au părut oricum foarte frumoase și înainte de a fi spălate, chiar și cu pielea vânătă și cu fața umflată. Ba chiar un medic a făcut eforturi considerabile să mă convingă că Lara, ca bebeluș, avea o puternică asimetrie facială, pentru că eu n-o vedeam.
Cu toate astea, mi se pare o idee foarte bună să arăți lumii întregi nou-născuți în primele clipe, în ipostaze mult diferite de imaginea aceea de liniște și împlinire deplină, roz sau bleu - după caz, promovată de obicei de companiile cu afaceri în zonă. Au făcut-o cei de la Mayo Clinic, trecând în revistă și unele realități legate de bebeluși.

Ceea ce îmi amintește de o fotografie foarte puternică pe care am văzut-o pe Facebook, înscrisă într-un concurs pe site-ul National Geographic.

Cred că trebuie arătate mai multe imagini de felul acesta.
(Fotografiile sunt luate de pe site-urile menționate - sper să nu fie cu supărare.)

Cizme de poveste

2011-11-29T10:26:00.001+02:00

Fie ploaie, fie foc

Noi nu ne temem deloc.

Porcușorul din poveste

Ne va da cumva de veste

Cum să ne încălțăm

Ca să nu ne udăm.

Nopți de mamă

2011-11-26T19:37:00.001+02:00

E simplu: în unele dorm mai mult, în altele mai puțin. Jobul de mamă nu știe nici de weekenduri, așa că niciodată nu mă mai trezesc la ora la care am eu chef sau, dacă s-a întâmplat vreodată, am sărit imediat ca arsă din pat întrebându-mă unde e copilul (asta în cazul Larei).
Mereu m-au amuzat privirile pline de compasiune pe care le primesc atunci când spun că dorm cu Sânziana în pat și că încă suge noaptea și chiar destul de des. Habar n-am de câte ori o face și sincer dorm bine. Sigur că mai înțepenesc uneori într-o poziție care să-i convină ei mai mult, dar nu-mi imaginez cum ar fi să mă ridic din pat de fiecare dată când se trezește ea și să mă duc acolo unde e, eventual să o iau în brațe (pentru curioși - am început numărătoarea inversă spre 14 kilograme) și să încerc să o adorm la loc.
N-am dormit de la început împreună. Până un pic după trei luni, Sânziana a fost copilul care a dormit neîntors toată noaptea la ea în pat, foarte aproape de patul nostru. Nu reușeam pe atunci s-o alăptez culcată, pentru că avea nevoie să scoată aerul și, dacă adormea, iar eu o ridicam ca s-o ajut, se strica totul și mai rău ne enervam una pe alta. Așa că a urmat o perioadă în care am negociat puternic, până spre cinci luni. De atunci metoda sigură de adormit este să mă întind cu ea în pat și s-o alăptez câteva minute.
De ce s-a „stricat” treaba la trei luni? Nu știam atunci, dar tocmai începeau durerile de dinți. Am făcut apoi legătura cu felul în care s-au petrecut lucrurile și la Lara, care și ea a dormit neîntoarsă până la șase luni, în patul ei. De atunci și până în jurul vârstei de doi ani, când s-a terminat erupția dentară, nu a existat nici măcar o noapte întinsă. O vreme a dormit cu noi în pat, sugând aproape non-stop. Apoi ne-am mutat și i-am făcut camera ei și am dormit cu ea acolo. Încet-încet, a început să rămână singură. A fost însă un proces de durată, întrerupt în perioadele de boală, când dormeam din nou împreună, la ea în cameră.
N-am înțeles niciodată raportarea permanentă a femeilor care sunt mame la experiențele altora. Care e rostul tuturor discuțiilor care încep cu „Al meu mănâncă...” sau „A mea doarme...”? Dar faptul că nu le văd sensul nu înseamnă că sunt și ferită de ele și, mai ales, că nu primesc o grămadă de sfaturi sau măcar priviri semnificative de la alte mame cu mai multă sau mai puțină experiență ca a mea.
Subiectul somnului de noapte nu face nici el excepție și este îndelung discutat. Bineînțeles, alăptatul este considerat un factor perturbator și toată lumea îmi plânge de milă și îmi numără nopțile „nedormite” pe care le-am acumulat.
Discuțiile care îmi plac cel mai mult sunt cele în care o mamă îmi spune ușor superior că al ei a dormit de la început singur în cameră, toată noaptea. De câteva ori parcă era să mă roadă și invidia (NOT), până când în propoziție a apărut cuvântul suzetă. Nu, EU n-aș putea să dorm în altă cameră decât bebelușul meu de câteva săptămâni. Uneori, nu pot să dorm în altă cameră decât fetele mele de-acum mari. Pentru că mi-e foarte drag „să ne culcușim” împreună. Și dacă nu mi-ar fi teamă că dă dependență, aș face-o mereu.
Într-un viitor nu prea îndepărtat Sânziana o să plece să împartă dormitorul cu Lara și atunci sunt sigură că o să dorm mai prost.

La bucătărie

2011-11-22T00:57:00.004+02:00

Fetele au făcut în această seară clătite, iar Sânziana a dat o mână de ajutor... sau o gură?

Ce spuneți: are viitor ca bucătăreasă sau s-o dăm la scrimă? :)

Cursuri pentru bunici

2011-11-17T12:34:00.001+02:00

Dacă la noi sunt pe val cursurile pentru părinți, la alții au apărut cursurile care îi (re)învață pe bunici cum să se poarte cu cei mici. Și, uitându-mă în parcuri, unde majoritatea copiilor vin dimineața cu bunicii, mi se pare că nu e deloc deplasat.
M-a amuzat partea din acest articol unde trainerul spune că sunt ușor de recunoscut acei bunici care vin trimiși de copiii lor, părinții, pentru că au o atitudine ostilă - stau cu mâinile încrucișate în piept și refuză contactul vizual.
Îmi place și partea în care autorul articolului atrage atenția bunicilor că nașterea unui nepot nu este o ocazie pentru ca ei să arate ce știu, pentru că, în zilele noastre, părinții au multe alte resurse de informații, majoritatea mai cuprinzătoare decât cei de care au fost ei înșiși crescuți. Niciun motiv de orgolii rănite aici.

Una pe față, una pe dos

2011-11-11T11:55:00.001+02:00

Mă tot uit și mă tot întreb: cine pe cine ține în brațe?

Împreună din prima clipă

2011-11-10T12:58:00.000+02:00

Pentru cei(cele) cărora instinctele nu le funcționează corect, a apărut un studiu care spune că separarea nou-născuților de mamele lor - de exemplu prin „cazarea” lor separat la maternitate - este un motiv major de stres pentru cei mici. Am citit despre el aici, dar înțeleg că sursa originală e asta, care nu oferă însă acces decât contra cost.
Dincolo de declarații și PR, realitatea e că, într-un spital de stat din România, dacă ești foarte insistentă și mai ai și ceva intrări pe la medici, ai unele șanse să primești copilul după câteva ore de la naștere.

Parisul într-un Ergo

2011-11-08T16:40:00.001+02:00

Am plecat la Paris pentru zece zile cu Ergo și cărucior. Pe al doilea l-am folosit de la aeroport spre casă, iar apoi din nou în ultima zi, spre aeroport, însă de data asta pentru a căra un rucsac. Și totuși, Sânziana a fost peste tot pe unde ne-au dus pe noi picioarele și a văzut totul de la aceeași înălțime cu noi.
Ce mi se pare mie fantastic este că am putut să ne plimbăm destul de mult având în vedere programul ei intens de somn de peste zi, somn pe care în cărucior nu și-l face, însă în Ergo s-a arătat mulțumită.
Nu pot să spun că pentru spatele meu sau al lui Bogdan plimbările astea, cu o durată medie de 4-5 ore, au fost fără urme. Dar cum o dădeam jos și ne relaxam un pic, urmele astea dispăreau și ele.
Adăugați la toate obiectivele turistice și patru vizite la trei spitale și veți avea o imagine cât de cât completă asupra sejurului nostru la Paris.

PS: Recensământul sistemelor de purtare pe meleaguri pariziene a avut ca rezultat două wrapuri neelastice cu câte un bebeluș de aproximativ șase luni și un alt Ergo la o fetiță de circa un an.

Copiii în fața televizorului

2011-10-20T00:55:00.002+03:00

Am mai scris pe blogul Larei cam la ce distanță cred eu că ar trebui să stea copiii de televizor. Nu mă gândeam atunci că o să revin la subiect atât de curând, și încă pe blogul Sânzianei. Dar ieri am căscat ochii mari la un articol din Time care vorbește despre copiii de până în 2 (doi) ani care au acest obicei.
Ce mi se pare de reținut din articolul ăsta e că în cadrul unui experiment cu copii de 6, 12 și 18 luni care s-au uitat la emisiuni de desene animate rulate corect și respectiv înapoi, adică de la coadă la cap, doar cei mai mari au arătat o preferință pentru ordinea firească a imaginilor. Deci, cum să pui un copil de un an (că de 6 luni nici nu-mi pot imagina) să se uite la TV?

Lecturi în trei

2011-10-19T11:43:00.000+03:00

Clubul nostru de lectură are un nou membru.

În spinare

2011-10-18T19:08:00.001+03:00

Tot în Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați, adică săptămâna trecută, am bifat prima plimbare în spate, cu Ergo. Aș zice că rata de succes a fost undeva la 75% din drum, după care am mutat-o în față. Mai exersăm.
A doua zi, dar fără poză, am colaborat și la primul somn în Ergo, la o plimbare în natură preț de o oră și jumătate.

Cu eșarfa la plimbare

2011-10-13T01:10:00.000+03:00

Toată lumea își scoate săptămâna asta eșarfele la plimbare. Cum care eșarfe?! Alea de ținut copilul în ele, atârnat și totuși așezat, îngrămădit și totuși liniștit. Deși am mai scris și arătat poze cu plimbările mele cu Sânziana de gât, vreau să o mai fac și acum, în Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați, să se ducă și mai mult vorba că e o practică tare comodă, frumoasă și sănătoasă. O să le iau pe rând.
Dureri de spate am de când mă știu. Totuși, s-au accentuat mult după fiecare sarcină, culminând cu momentul nașterii Sânzianei, când eu am țipat la doctor că nu mai pot, că mă doare spatele, iar el mi-a răspuns că nu sunt la medicul care trebuie, că el se ocupă de altceva. La vreo două luni după aceea, am și rămas înțepenită, într-o poziție foarte incomodă. Cu toate acestea, nu simt nicio durere atunci când bebelușa mea aflată mereu peste greutatea medie a vârstei, se află în brațele mele susținută de o eșarfă. Cât despre comoditatea de partea ei, cred că dacă nu s-ar simți bine n-ar dormi dusă - de altfel, singurul loc în care doarme în afara casei.
La capitolul frumusețe, am primit atâtea priviri înduioșate atunci când mă plimb cu ea în brațe că nu știu dacă are rost să mai insist. Dar cei care trec pe lângă noi nu știu că la originea zâmbetului de pe fața mea este și mirosul de bebeluș pe care îl am permanent în nări atunci când Sânziana e așa de aproape de mine.
Cât de sănătos e purtatul? Neonatologii recomandă ca atunci când un bebeluș este bolnav să stea cât mai mult lipit de mama lui pentru a-și regla temperatura și respirația. Nu văd, așadar, cum lucrurile astea ar putea să-i dăuneze unui copil sănătos. În plus, sistemele de purtare care permit o poziție bună a bebelușului pot chiar ajuta la corectarea anumitor predispoziții pentru probleme ortopedice, de exemplu.
Sigur, mi s-a strigat și mie că sufoc copilul, că îi distrug coloana, că dacă n-am bani de cărucior... La o plimbare în ploaie, cu mâinile libere pentru o umbrelă și chiar și niște cumpărături uiți însă de toate. La fel și când te plimbi în voie într-un oraș aglomerat, ignorând scări și borduri. Nu-i așa că nu vă imaginați vizitând un muzeu cu căruciorul? Nici eu. Dar cu bebe într-un sistem de purtare? De acord din nou.
Zăpada - de obicei mare dușman pentru cărucioare - nouă ne-a fost companion bun în ieșirile de zi cu zi. Cât despre frig... eu am răcit în singura zi de iarnă când am ieșit cu căruciorul. Pentru că, deși eram îmbrăcată exact la fel de gros ca în toate celelalte zile, n-am mai avut sobița la purtător. Și nici sobița nu s-a simțit prea bine fără mine.
Nu mai zic că atunci când bebelușul mai are și un frate sau o soră mai mare cu care trebuie să țină pasul, cum este și cazul nostru, purtarea e și mai de ajutor.
Însă trecând peste toate argumentele acestea de ordin oarecum tehnic, când ai copilul în brațe îți vine mereu să-i vorbești, să-i cânți, să-i povestești despre lucrurile pe lângă care treceți pe stradă. Dialogul de la înălțimea căruciorului nu e niciodată la fel.

Mica balerină

2011-10-09T22:40:00.000+03:00

Că tot spuneam de tutu...

Mâna „corectă”?!

2011-10-07T01:18:00.001+03:00

Folosesc mâna dreaptă aproape exclusiv la scris, iar restul activităților le fac cu cea stângă. Cred că sunt aproape de ceea ce se cheamă ambidextru.
N-are rost să scriu acum de ce am ajuns să fac așa. Nici n-am dat mare importanță acestui lucru până când nu mi-am dat seama că a ajuta un copil care preferă să-și folosească mâna stângă mi-a fost foarte la îndemână. Provocarea o am abia acum, când e clar că Sânziana face totul invers decât Lara. Credeți că vreuna dintre perspective e corectă și alta greșită?
Mă amuză că pe internet sunt o grămadă de articole despre diferențele mai mult sau mai puțin imaginare dintre cele două tabere, însă toate abordează subiectul din ipostaza „stângacilor”.
Abia aștept să văd cum se vor înțelege la masă fetele noastre, cum își vor da coate, cum le vom aranja birourile, cum se vor certa pe care parte a banchetei din spate să stea fiecare.

Exerciții de seară

2011-10-05T12:54:00.000+03:00

În fiecare seară, când suntem cu toții acasă, Sânziana face scurte plimbări de la un părinte la celălalt. Se desprinde din ce în ce mai ușor și distanța crește câte un pic de la o seară la alta. Dar nu vă imaginați vreun pic de caznă în exercițiile astea. Nu, totul se face în hohote. Cum ne-a obișnuit.

Frica de vaccinuri

2011-10-03T18:08:00.003+03:00

Schema de vaccinare este una dintre cele mai mari bătăi de cap ale mamelor din ziua de azi. În cercul nostru de cunoscuți, tot mai mulți aleg să nu vaccineze copiii, dar nu am idee care e amploarea fenomenului. Astăzi am dat peste prima statistică pe acest subiect, e drept că de la americani.
Mi s-a părut interesantă teoria conform căreia oamenii nu se mai întâlnesc cu bolile împotriva cărora își vaccinează copiii și atunci nu se mai tem de ele, în vreme ce autismul - considerat în unele cazuri ca un efect secundar al vaccinurilor - este tot mai răspândit.

Din Time:
"One of the biggest problems with vaccines is that they are so effective in reducing vaccine preventable disease outbreaks, that most parents today don't have any personal or even second or third level experience with these diseases and how devastating they can be," says Dempsey. "Converse to that, a lot of parents today know people whose kids have autism, and because there have been questions raised about the association of vaccines to autism, people feel the risks of vaccination are worse than the risks of the disease they prevent, which isn't the case."

Pe MedPage Today sunt statistici mai detaliate pe același subiect.

Cezariană la cerere pe bani

2011-10-02T12:21:00.003+03:00

Am citit în The Belfast Telegraph despre o propunere foarte interesantă a ministrului Sănătății din Irlanda de Nord. Zice că asigurările medicale de stat nu ar mai trebui să acopere costurile unei cezariene făcute din motive nemedicale, respectiv la cerere.
Înțeleg că la ei rata cezarienelor e de aproximativ 30% (similară cu cea din România, dacă nu mă înșel), iar costurile pentru cele 8.450 de astfel de operații efectuate într-un an se ridică la 31 de milioane de lire sterline.
Nu știu care e procentul cezarienelor la cerere și deci care ar fi economiile de costuri, dar într-o lume corectă mi s-ar părea o propunere justă. În viața reală, mi-e teamă însă că motivele medicale vor fi invocate oricum de medici comozi și cu programul încărcat, eventual în schimbul unei sume mai mici decât cea sugerată de domnul ministru.

Cu nașterea la raport

2011-09-30T01:05:00.000+03:00

Peste 70% dintre femeile gravide din România se informează pe cont propriu asupra unor aspecte privind sarcina, potrivit raportului „Acompanierea naşterii în România” realizat de Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil.
Studiul de evaluare a serviciilor şi practicilor de îngrijire ale femeilor din România în timpul sarcinii, naşterii şi lăuziei mai arată că 5% dintre mame nu au fost la nicio consultație prenatală și doar 60% dintre mame au fost informate despre tehnicile de alăptare. În aceste condiții, 28% au alăptat prima dată la cel mult 24 de ore de la naștere (40% au alăptat la mai mult de 12 ore de la naștere) și numai 19% și-au ținut copilul pe burtă imediat după naștere. De sistemul rooming-in din spital au beneficiat 38% dintre mămicile care au răspuns la întrebările Federației.
Cu toate acestea, 58% dintre ele nu au formulat nicio propunere de îmbunătățire a serviciilor din maternitate...
Întregul raport - cu multe alte detalii - aici.

Capcanele „cadourilor” de la spital

2011-09-27T00:58:00.000+03:00

Am primit și la Lara și la Sânziana o sacoșă de mostre gratuite de scutece, creme, suzete și alte produse „absolut necesare” bebelușilor. Țin minte că la Lara mi-au cerut la schimb numărul de mobil și luni bune după aceea tot primeam SMS-uri cu diverse promoții Pampers. Nu mi-a folosit nimic din acele obiecte, dar trebuie să recunosc că, într-o primă fază, gestul mi s-a părut drăguț și inofensiv.
După ce am citit articolele de mai jos, nu mi se mai pare așa. Nu-mi amintesc să fi primit și lapte praf, dar știu precis că toate mămicile rugau medicii neonatologi să le scrie pe o hârtie ce marcă le recomandă dacă au nevoie de completare când ajung acasă.
Deci, care sunt capcanele ascunse în sacoșele cu mostre?

De pe CNN:
The number of hospitals choosing to discontinue this practice doubled, on average, in the past four years according to a study published Monday in the journal Pediatrics. However, most hospitals still send new parents home with samples of formula.

Același subiect și în USA Today și în Time.

Accesorizarea

2011-09-26T16:24:00.001+03:00

Nu, nu folosesc copilul pe post de păpușă. Și totuși, îmi cere să-i pun în păr agrafe, bentițe și elastice colorate, acceptă absolut orice haină (asta ca să-mi iau revanșa după câte am îndurat cu Lara), chiar și cămașa străbunicii e bună pe post de pelerină. Sâmbătă, după ce i-am pus tutu-ul Larei, s-a plimbat cu mândrie printre mămicile din sala de așteptare de la lecțiile de balet. Și când mă gândesc că totul a început cu un costum de buburuză...

Măsura iubirii

2011-09-23T12:54:00.000+03:00

Se zice că, în general, copilul cel mic dintr-o familie e preferatul mamei. Eu nu simt că aș iubi-o altfel pe vreuna dintre fete.
Uneori, Lara îmi spune că mă iubește mai mult decât o iubesc eu. Îi răspund mereu că iubirea nu se măsoară: atunci când iubești, o faci cu totul. Nu există să iubești mai mult sau mai puțin.
Oricum, complex și delicat subiectul. Ca dovadă, revista Time îi dedică un cover story.

http://healthland.time.com/2011/09/22/favoritism-why-mom-likes-you-or-one-of-your-siblings-best/
One oft-cited study showed that about 70% of fathers and 65% of mothers exhibit a preference for one child or another. For fathers, it's most often the youngest girl; for mothers, it's typically the oldest boy. And remember, the key here is the exhibited preference. Since parents do such a good job of concealing any bias — especially when a scientist is watching — the numbers are almost certainly a good deal higher.

CV de mamă

2011-09-22T13:14:00.000+03:00

Am discutat cu multă lume - părinte sau ne - despre rolul concediului de creștere a copilului și despre consecințele lui. Eu însămi sunt întrebată din ce în ce mai des în ultima vreme, că doar a făcut copilul un an, când mă întorc la serviciu.
În rândul apropiaților mei există, în general, două afirmații majoritar folosite: „cu cât mai lung e concediul, cu atât mai bine pentru cel mic”, respectiv „cu cât mai lung e concediul, cu atât e mai greu pentru mamă”. Nu vreau să pornesc acum o listă de comentarii pe marginea acestor afirmații. Aș vrea în schimb să spun un lucru care m-a uimit în ultima vreme în discuțiile acestea. Mi-au povestit unele mame care au început să se întoarcă „în câmpul muncii” despre cum sunt privite la serviciu în funcție de cât de mult sau puțin au stat acasă. Toată lumea începe brusc să se priceapă la creșterea copiilor și la psihologia feminină și s-a întâmplat chiar să apară argumentul unei așa-zise „deprofesionalizări” la mamele care stau „prea mult” acasă. Bineînțeles, cu implicații cum ar fi schimbarea postului, diminuarea salariului sau refuzul angajării, dacă e vorba de un interviu.
Am început, așadar, să încerc să văd lucrurile și din perspectiva angajatorilor, gândindu-mă că poate sunt prea vehementă de pe poziția de mamă. Dar nu, concluzia la care am ajuns a fost aceeași: dacă aș fi în postura de a angaja o mamă, aș întreba-o de ce a stat acasă atât cât a stat. Dacă a optat pentru un concediu mai lung și a făcut-o din convingerea că așa își ajută copilul, m-aș gândi că e o persoană căreia îi plac lucrurile bine făcute, care își asumă responsabilități și care e dispusă să facă sacrificii pentru a le duce la bun sfârșit.
Sigur, există și varianta în care s-a întors rapid la serviciu din considerente financiare. În această situație, aș întreba-o dacă, înainte de a se întoarce, a încercat să găsească o soluție care să îi permită să lucreze de acasă sau dacă a fost o decizie pe care a luat-o ușor.
(Cu Lara am prins vremurile în care indemnizația nu era 75% din venituri, ci doar 6 milioane de lei vechi, indiferent de salariul anterior nașterii. N-am avut nicio zi de concediu de creștere a copilului, dar am căutat tot timpul soluții ca să fiu cât mai mult alături de ea. Când acel cât mai mult nu mi s-a mai părut suficient, mi-am schimbat serviciul, acceptând și o scădere a salariului.)
Sunt dileme pe care le-am trăit, întrebări pe care mi le-am pus şi, deşi nu cred că există răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite, ordinea priorităţilor poate fi un indiciu pentru ce fel de persoană eşti şi pentru cum alegi să îţi trăieşti viaţa.
Să negi că maternitatea te schimbă mi se pare un semn de dezechilibru. Să nu înveți din felul în care maternitatea te schimbă cred că este o pierdere.
Pe mine personal, faptul că am devenit mamă m-a făcut să descopăr pasiuni noi și să abandonez obiceiuri, să-mi ordonez viața și să prețuiesc altfel timpul. La serviciu, am devenit mai eficientă și mai creativă. Caut întâi soluții și, foarte târziu, spun că nu pot. Nu fac lucruri care să nu-mi placă, pentru că asta e o lecție pe care nu vreau ca fetele mele s-o învețe.
E drept și că ora la care plec acasă a devenit un aspect important, dar am văzut oameni care sunt în stare să o lălăie în fața calculatorului mult timp după închiderea porților.
Pe de altă parte, a fi părinte înseamnă a te confrunta de multe ori cu un „nu” tranșant. După ce te antrenezi o vreme cu copilul de acasă, sigur vei găsi o cale să te descurci la serviciu într-o astfel de situație, să faci chiar și așa lucrurile să se întâmple. Răbdarea e o calitate pe care mamele și-o vor păstra și la locul de muncă, iar exercițiul de a le transmite și altora cunoștințele tale cred că ar trebui și el apreciat de angajatori.
Deci nu, nu cred că maternitatea deprofesionalizează sau face ca un angajat să merite mai puțin - în termeni de respect, șanse și bani. Cred doar că atunci când devii părinte înveți să pui mai mult suflet în ceea ce faci, iar nu orice job merită o asemenea investiție.

Încălțăminte

2011-09-20T12:48:00.000+03:00

Puteți să spuneți așa. Pentru mine, însă, pantofiorii din imagine sunt noua definiție a cuvântului A-DO-RA-BIL.

Mașina de spălat

2011-09-19T16:20:00.001+03:00

Când Lara avea un an și jumătate ne-am mutat într-o casă mai mare, iar printre minunile care și-au făcut locul în noul spațiu s-a numărat și mașina de spălat. Sau „tit-tit-vrum-vrum”. Stătea minute în șir nemișcată în fața ei, fascinată de învârtitul rufelor. Sânziana face același lucru acum, la un an, însă ea îi spune deocamdată doar „vu-vu”.

Cuburile

2011-09-14T12:50:00.000+03:00

Turnul de cuburi s-a dărâmat.
A venit Sânziana și l-a răsturnat.
Vom face altul
Și mai frumos.
Altul mai trainic
Și mai gustos.

UPDATED: Dacă v-a plăcut...

2011-09-12T10:54:00.002+03:00

UPDATE: Am câștigat! Mulțumim. Îmi propun să mai participăm și în alte luni, pentru că nu cred că, în contextul actual, se poate scrie prea mult despre alăptare.

În aproape un an de când am început să țin blogul Sânzianei, ca să nu se supere pe sora cea mare, am scris în primul rând pentru mine - pentru că îmi place să scriu despre ce mi se întâmplă, apoi pentru ea - să se amuze când o să fie mare și poate să îi folosească când o să devină mamă. O singură dată am scris în primul rând pentru el - iubitul și tatăl, nedrept trecut uneori într-un plan invizibil, deși în familia noastră e de multe ori vioara întâi.
Judecând după statistici, acel post - în prezent cel mai citit de pe blog - nu a fost însă doar pentru el. Pare să fi atins multe actuale sau viitoare familii și m-am bucurat să se întâmple așa, pentru că l-am scris în săptămâna în care a fost ziua lui de naștere și, astfel, am putut să-l adaug pe lista de cadouri. De aceea, l-am înscris și într-un concurs, alături de alte povești impresionante și texte cu informații utile pentru mămicile la început de drum. Site-ul care găzduiește acest concurs este, la rândul lui, o resursă importantă în domeniu.
Mai sunt trei zile în care, dacă vă numărați printre cei cărora le-a plăcut povestea noastră, o puteți vota aici. Mulțumim.

Socializarea

2011-09-07T15:11:00.001+03:00

De ceva timp, Sânziana a început să socializeze la locurile de joacă. Probabil că dacă nu ar fi avut o soră mai mare, plimbările afară s-ar fi rezumat încă la vârsta asta la aleile umbroase. Dar pentru că trebuie să împăcăm și capra și varza și pentru că toboganul de acasă a fost deja descoperit, am început să exersăm zilnic și la aparatele din parcuri. Urmează probabil etapa „găletușa la nisip”.

(Cu) ce se mai poartă

2011-09-06T10:56:00.003+03:00

În recenta vacanță la Sighișoara am încercat un nou sistem de purtare a copilului, din categoria SSC (soft structured carrier). Am fost puțin reticentă pentru că este cel mai apropiat de marsupiile clasice, pe care când le văd în uz mă îngrozesc pur și simplu. Copiii aceia atârnă nefiresc, de cele mai multe ori cu spatele la părinți... Plus că faptul că sunt purtați de tați nu e o dovadă că aceștia sunt drăguți, ci că marsupiile respective sunt pur și simplu incomode.
Perspectiva drumurilor în pantă din oraș cerea însă un ajutor. Slingul - pe un singur umăr - nu mai intră în discuție, iar pentru wrap este prea cald în august, așa că mi-am spus că merită să încerc și un SSC. Am cerut cu împrumut și am primit un ERGObaby clasic, care m-a ajutat rapid să trec peste reticență. Se pune foarte ușor și e foarte comod. Singura mea problemă cu el a fost că nu am putut să mă obișnuiesc să o port pe Sânziana în spate. Nici ei nu i-a plăcut - după numai câteva minute a început să se zbată și s-a liniștit doar când am adus-o în față. O fi puterea obișnuinței, o fi prea mică încă pentru a sta fără să îmi simtă respirația și fără să fie mângâiată din când în când... Cert e că atât timp cât a stat în față s-a simțit bine. A și supt și chiar într-o zi mai lungă a fost pe punctul de a ațipi, dar am ținut-o eu de vorbă, pentru că urma să ajungem în curând la mașină și să plecăm mai departe.
Cald tot ne-a fost, dar din când în când lăsam să alunece o bretea și ne mai aeriseam puțin. Probabil că dacă ar fi fost ceva mai mică și nu s-ar fi ținut singură atât de bine asta nu ar fi fost o soluție.
Pe scara acoperită din Sighișoara (cunoscută și ca Scara școlarilor), am urcat aproape în ritm cu ceilalți și am mai putut ține și un alt copil de mână. La un moment dat, ne-am intersectat cu o familie cu un copil măricel, târât de mână de mamă, în vreme ce tatăl se lupta pe trepte cu căruciorul. Nu părea să le priască prea mult plimbarea și pentru o secundă le-am simțit invidia din priviri. Cam asta face un sistem de purtat copilul în Sighișoara...
Una peste alta, dacă ar fi să-l compar cu un wrap, aș zice că e mai scump, dar ceva mai ușor de pus (are o bilă albă pentru mine pentru că mă scapă de stresul ștersului pe jos cu cozile lungi de la wrap). Pe de altă parte, cred că eșarfele (fie wrap sau sling) îmbracă mai bine spatele copilului, ceea ce pentru un bebe mic e un argument important.
Dacă ar fi fost al meu, l-aș fi testat și cu Lara, a cărei greutate e la limită cu recomandările fabricantului. (Apropo, pe etichetă scrie că e proiectat în Hawaii.) Mulțumiri Roxanei!

Cronica unei aniversări

2011-09-04T18:22:00.006+03:00

Invitații:
Sărbătorita:

Torturile (în număr de trei, ca să păstrăm tradiția de la prima aniversare a Larei):

Lumânarea:

Mulțumim organizatorilor (în special maeștrilor cofetari) și participanților. Pajiștea Pescăruș e chiar un loc primitor pentru petreceri liniștite.

Un an cu Sânziana - lecții de viață

2011-09-01T09:18:00.004+03:00

Un an cu Sânziana!

S-a făcut un an de când suntem patru, de când iar mă minunez zi de zi de tot ce înseamnă să aduci pe lume un copil, un an de când am luat-o de la capăt cu lecțiile despre lumea bebelușilor.
Astăzi îi cântăm „La mulți ani” Sânzianei, iar eu îi mulțumesc - mai mult decât o fac de un an încoace - pentru că mă ajută să fiu mamă. Prima lecție pe care mi-a dat-o a fost să nu cred că dacă am trecut o dată prin experiența maternității am tot ce-mi trebuie s-o iau de la capăt. Cred acum că de fiecare dată e altfel și o mulțime de lucruri pe care le-am făcut la Lara se puteau face altfel sau nu trebuia să le fac deloc. Și mai cred că fiecare copil e unic, pentru că fiecare om e unic. Iar bebelușii nu sunt mai puțin decât oameni - au personalitate, preferințe, gusturi, tabieturi.
A doua lecție este că o naștere frumoasă îți dă multă putere și te poate face să crezi că poți muta și munții din loc. O experiență de viață neprețuită. Voi spune oricărei viitoare mame - și în special fetelor mele când vor fi mari - să se gândească bine în lunile de sarcină ce reprezintă pentru ele nașterea, să citească mult despre asta și despre experiențele altora, să-și facă un plan pentru cum doresc să se întâmple lucrurile în cazul lor și să lupte pentru acest plan. Merită.
A treia lecție - pe care n-o consider încă încheiată - este cea a tuturor sentimentelor care apar odată cu venirea pe lume a celui de-al doilea copil, respectiv a unui frate sau a unei surori. Lara s-a schimbat și continuă să se schimbe de când e soră, fața Sânzianei strălucește într-un fel aparte când își vede sora mai mare, eu m-am schimbat de când trebuie să împart totul între cele două fete. E un subiect foarte vast și nu tocmai simplu și probabil că noi toți vom continua să învățăm despre el cât vom trăi.
Urmează apoi un cumul de lecții aparent minore, dar care cred eu că ajută mult la formarea unei relații frumoase cu copilul - lecțiile primelor zile de după naștere: alăptarea, îngrijirea nou-născutului, lupta cu oboseala și cu hormonii, refacerea după sarcină... Cum să jonglezi cu tot ce e de făcut imediat ce ajungi de la spital acasă deși nu-ți dorești decât să dormi, cum să ghicești ce mesaj vrea să-ți transmită plânsul disperat al copilului care doar așa știe să se exprime, cum să zâmbești deși ai în față un scutec care aduce a pictură abstractă... sunt întrebări pe care nu ți le pui decât cu o secundă înainte să fie nevoie să știi și răspunsul.
După „răgazul” primelor luni, când credeam că am intrat într-o oarecare rutină și că diversificarea avea să fie de-atunci înainte principala provocare, am mai învățat o lecție: cea a disperării părintelui unui copil grav bolnav, a părintelui care trebuie să rămână neclintit, deși ar vrea s-o ia la fugă, a părintelui care trebuie să îndure umilințele unui sistem medical greșit, pentru că de acolo poate veni salvarea copilului lui, a părintelui care trebuie să continue să zâmbească, deși nu ar vrea decât să plângă.
Apoi, a venit o super-lecție: bucuria unui copil îți dă curaj să crezi altfel decât toți ceilalți, să zici „nu” când toată lumea spune „da”, să speri nebunește că toți ceilalți se înșeală.
Însă, peste toate, cea mai importantă lecție a fost că nu trebuie să ne oprim niciodată din învățat. Pentru toate astea, îi mulțumesc Sânzianei și aștept cu bucurie următorii ani cu ea, cu ele!

Bagajul bebelușului

2011-08-23T16:20:00.002+03:00

Zilele trecute am trimis unei viitoare mămici o listă orientativă de lucruri utile. Lista o am în calculator de când Lara era mică de tot, iar experiența mea de mamă așișderea. După ce am trimis-o, m-am speriat eu singură: e lungă rău, deși n-am avut atât de multe gagdet-uri cum am văzut pe la alții. Ba mai mult, scriam acolo negru pe alb că sfatul meu e să nu cumpere suzete, biberoane, sterilizator și alte lucruri din gama asta pentru că e posibil (și de dorit) să nu aibă nevoie de ele.
În plus, lista mea cuprinde accesorii necesare doar pentru primele săptămâni, până te dezmeticești (sau nu :D) ca mamă și începi să discerni singură ce îți trebuie și ce nu pentru bebelușul tău. Și ca să fie și mai clar, rolul acestei liste - așa cum îl văd eu - este tocmai de a limita eventualele investiții în bagajul celui mic, de a tempera elanul acela de a cumpăra tot ce se găsește pe rafturile de puericultură, cum am văzut de multe ori că fac cuplurile care urmează să devină părinți peste doar câteva săptămâni. Încercam să spun, deci, că doar câteva articole de îngrijire și de îmbrăcăminte sunt suficiente pentru a primi pe lume foarte bine un bebeluș. Leagănele, cărucioarele - de iarnă și de vară, premergătoarele, tricicletele, trotinetele, bicicletele și cine mai știe câte - asta ca să rămânem doar în zona mijloacelor de locomoție - nu sunt un „must have”.
Sunt împotriva celor mai multe dintre accesoriile pentru bebeluși care pot fi cumpărate astăzi din magazine. Sunt de acord că unele sunt semn al progresului, că nu ne mai putem crește copiii așa cum se întâmpla acum nu mai departe de 20 de ani, să zicem. Însă cred că o parte dintre aceste lucruri au și rolul de a ne îndepărta de copiii noștri. Ne ajută pe noi ca părinți pe termen scurt, dar de fapt, pe termen lung, ne îngreunează misiunea de a ne crește copiii - îi înșelăm (punându-i în leagăn), le limităm independența (cu țarcul sau premergătorul), îi întârziem în formarea unor deprinderi proprii de masă și somn (cu suzeta) și așa mai departe.
Am trișat și eu câte puțin cu unele dintre aceste accesorii. De fiecare dată când am ajuns în punctul în care copilul mi-a arătat că nu îi e bine n-am putut să merg mai departe. Într-o lume ideală, în care timpul și banii ar fi la dispoziția mea, n-aș cumpăra decât un singur lucru: o curte mare, cu iarbă și pomi și insecte și pietre și un râu... Și aș sta acolo cu bebelușul meu, să ne bucurăm de tot și de toate, să ne jucăm și să învățăm. Cam ca acum 20 de ani și mai bine :)
Dar pentru că lumea în care trăiesc nu e chiar ideală, mi-am pus pe listă câteva dintre accesoriile alea, alegându-le pe cele care mă ajută intervenind cât mai puțin în relația noastră.

Ce mai face Sânziana

2011-08-21T11:14:00.002+03:00

Sânziana merge ţinută de o mână.
Sânziana a învăţat să se dea jos din pat pe-o parte, punând în faţă întâi un picior, apoi pe celălalt.
Sânziana plescăie atunci când vrea apă sau mâncare.
Sânziana nu vrea să bea cu biberonul, în schimb reuşeşte deja cu sticla de 2 litri. De obicei, bea cu cana.
Sânziana face caca la oliţă (dacă o pun).
Sânziana îți arată să-i pui în păr agrafe, elastice sau bentițe.
Sânziana știe să indice elementele feței - ochii, nasul, gura, urechile, părul, iar dacă vede pe cineva pe stradă cu pălărie sau șapcă arată spre cap.
Sânziana bate din palme când e bucuroasă.
Sânziana spune foarte clar „pa-pa” în timp ce-ţi face cu mâna.
Sânziana arată spre mijloacele de locomoţie şi spune „vrum”. Acelaşi apelativ e valabil şi pentru maşina de spălat, pe care o poate privi minute în şir atunci când e în funcţiune.
Sânziana arată spre radiourile din fiecare cameră cerând imperativ muzică, pentru ca de la primele acorduri să înceapă să se bâţâie.
Sânziana stinge şi aprinde luminile din casă.
Sânziana e pasionată de un buton de pe tastatura laptopului de la care poate închide şi deschide internetul. Îi place mai mult închis...
Sânziana pune telefonul la ureche și se preface că vorbește la telefon. Când o face, zâmbește.
Sânziana se joacă cucu-bau și spune „ba”.
Sânziana se joacă cu mingile și spune un fel de „hopa”, dar care sună tot cam ca „ba”.
Sânziana arată unde sunt calul și ursul - jucăriile cele mai mari din camera Larei.
Sânzianei îi e frică de jucăriile pufoase, dar după câteva zile de apropieri treptate îşi depăşeşte teama. Cel mai fioros animal din casă era, acum o săptămână, calul. Azi se lasă plimbată pe el, foarte mândră.
Sânziana mănâncă pantofi.
Sânziana bagă degetul arătător în priză și se uită la tine când o face, așteptând să-i zici că e arș.
Sânzianei îi place să strângă rufele de pe uscător, iar de curând ne-a ajutat pentru prima dată să luăm hainele murdare din coș și să le punem în mașina de spălat.
Sânziana îți dă obiectele din mână când o rogi.
Sânziana vine de-a bușilea când o strigi.
Sânziana merge în picioare pe tobogane, de jos în sus.
Sânziana se dă cu plăcere în leagăn, dar nu plânge (încă) atunci când o dai jos.
Sânziana se bucură cel mai mult când o vede pe Lara.
Sânziana a învățat să dea pupici.
Sânziana face un an peste 11 zile.

Încă o dată

2011-08-16T14:54:00.003+03:00

Am mai tras o tură de două spitale și acum ne recuperăm. Pe toate planurile. Încă nu pot să pun în cuvinte toate umilințele de care poate avea parte un părinte într-o astfel de situație. Dar, dacă treceți pe aici și aveți și voi experiențe cu sistemul medical de stat, vă rog dați-mi un semn. Pentru schimburi de experiență, terapie și, poate, pentru o încercare de a face lucrurile măcar un pic mai umane. Vă rog, pentru copii.

Alba-neagra

2011-08-08T14:12:00.005+03:00

Aseară s-a întâmplat ceva foarte interesant. Au cântat cu toții un cântecel și eu am aplaudat, apoi tata a suflat în niște lumini, iar toată lumea a mâncat ceva negru, numai eu am primit alb. Lara zicea ceva gen „La mulți ani, tati!”. Trebuie să mai întreb în stânga și-n dreapta, să mă lămuresc ce-a fost asta. Voi știți să-mi spuneți?

La dublu (II)

2011-08-05T15:55:00.001+03:00

Aceasta nu este o coincidență. Aceasta este o coincidență.

Despre familie

2011-08-05T10:39:00.000+03:00

Am citit în numărul Decât o revistă dedicat familiei că vârsta medie a unei românce la prima căsătorie este 26,3 ani, iar vârsta medie la care devine pentru prima dată mamă este 25,3 ani. Și pentru că și noi ne-am înscris în aceste tendințe, datele astea m-au pus pe gânduri.
Înțeleg că majoritatea copiilor din România vin pe lume astăzi fie doar din dorința mamelor, fie în cupluri necăsătorite. Știu din proprie experiență că e perfect posibil ca acestea din urmă să funcționeze chiar mai bine decât familiile cu patalama și deci nu asta mă îngrijorează. În schimb, mă întreb - pentru că sunt statistici la nivel de țară, care acoperă toate mediile - câți bebeluși sunt azi în grija unor mame singure?
Am găsit infograficul din DOR aici.

Ușor cu căruciorul pe scări

2011-08-03T13:53:00.001+03:00

De când s-a născut Sânziana, în fiecare zi în care am ieșit afară cu căruciorul a trebuit să-l iau în brațe preț de șase trepte. Blocul nostru are șapte scări, iar la una singură dintre acestea s-a putut improviza o rampă, pentru că, printr-un detaliu de construcție care îmi scapă, are intrarea ceva mai joasă.
Mamele vecine schimbă priviri compătimitoare când văd o surată coborând cu căruciorul în brațe. Cât despre domni - unii se oferă galanți să ajute, alții privesc în gol.
Dar asta e doar ieșirea din bloc. Dacă vrei să te și duci undeva anume - cu metroul, să zicem - din nou trepte. Mult mai multe. Lumea în general trece grăbită, iar tu riști să rămâi cu căruciorul în capătul scărilor. Cel de sus sau cel de jos. Eu una renunț chiar să mai iau în calcul varianta asta de transport.
Țin minte un reportaj făcut mai demult despre obstacolele pe care le întâmpină în România cei țintuiți în cărucior. Inutil să spun cât de multe situații aberante semnala. Desigur, aparent e altă problemă decât cea a mamelor cu copii. Până la urmă însă, cred că e vorba de opțiuni, de libertate.
Nu-mi iese din cap imaginea unei femei de la Munchen, în cărucior, cu tubul de oxigen agățat de spătar, care se îndrepta spre stația de metrou către oraș. Părea să-și trăiască viața ca un om obișnuit. Părea să aibă planuri.

Alăptarea în trei

2011-08-01T22:26:00.003+03:00

Pentru că e săptămâna mondială a alăptării, mă lovesc pe mai toate site-urile pe care intru de diverse povești pe subiect. Am mai scris și eu ce simt despre importanța alăptării, nu vreau să reiau asta.
În schimb, aș vrea să menționez ceva ce pentru mine a fost de mare ajutor, iar prin alte părți nu am văzut să fie amintit, nu știu dacă pentru că persoanele respective nu au avut parte de o experiență de genul acesta sau pentru că au uitat sau pur și simplu s-o spună. E vorba de rolul proaspătului tătic, care mie mi s-a parut extrem de important, deși aparent alăptarea se petrece doar între mamă și bebeluș.
Când am adus-o pe Lara de la spital acasă, nu știam mare lucru despre alăptat, pentru simplul motiv că până atunci ne văzuserăm doar cu program, din trei în trei ore, iar laptele meu nu înțelesese încă să vină. La puțin timp după ce am intrat în casă, copilul a făcut ochi, a început să plângă și, în lipsă de alte idei, am pus-o la sân. Am continuat să fac asta pe parcursul următoarelor două-trei zile de fiecare dată când părea să o ceară și m-am trezit cu frumusețe de producție de lapte.
Bineînțeles, toate astea s-au lăsat și cu răni - eu nu știam s-o țin ca lumea, ea nu știa să apuce bine sânul, eu beam ceai de lactație în neștire, ea sugea cu măsură. Au urmat creme, cuburi de gheață, celebrele „băi de aer” și diverse alte metode de potolire a senzațiilor noi și neplăcute care năvăleau peste mine.
Ce mi-a folosit cel mai mult în acele prime zile de acomodare cu alăptarea a fost însă faptul că am avut mereu lângă mine un bărbat calm și înțelegător, care de fiecare dată când eram în pragul unei crize de durere și nervi și nervi și durere mă mângâia ușor pe spate. Tot ce era mai greu dispărea atunci ca prin minune, copilul părea că învață brusc să sugă, eu păream că am învățat brusc să fac ce trebuie, iar alăptarea devenea ca în pozele din broșuri - ceva natural și firesc.
Am alăptat, deci, câteva zile bune cu mâna lui pe spatele meu, prinși într-un soi de sistem care se hrănea cu emoții pe care le transforma mai apoi în lapte. După o vreme, alăptarea a devenit un reflex și lucrurile s-au simplificat semnificativ.
Am crezut că la al doilea copil calci pe cărări bătătorite, dar m-am înșelat. Deși Sânziana a avut norocul să stea cu mine în spital după mai puțin de 24 de ore și a supt ca o mare cunoscătoare chiar de prima dată când am pus-o la sân, nu pot spune că a fost ușor. Furia laptelui m-a vizitat și de data aceasta, rănile parcă au fost mai mici, dar nu absente, iar valurile de emoții au avut și ele nevoie, din nou, de cineva care să le ajute să ia direcția cea bună.
În miezul celei de-a doua nopți acasă, când criza a fost la apogeu, am avut din nou pe cineva lângă mine căruia să mă plâng, să-i spun de ce am nevoie, să-i cer tiranic să meargă la farmacie la 3 dimineața. Și, împreună, am reușit din nou.
Nu știu ce aș fi făcut dacă nu l-aș fi avut alături de mine. Dacă el mi-ar fi întors spatele sau s-ar fi retras, ca atâția alți proaspeți tătici, „în sufragerie”. Dacă el mi-ar fi sugerat, la un moment dat, să îi dăm copilului ceva (lapte praf, suzetă etc.) numai să tacă odată. Mă bucur, în schimb, că am avut mâna lui pe spate și alături calmul, care m-a ajutat să îmi găsesc la rândul meu echilibrul. Am rămas, desigur, cu gluma că am alăptat împreună.

(Fotografiile sunt făcute în sala de așteptare a unui cabinet de pediatrie din Munchen. Scuzați calitatea, eram acolo în alt scop decât acela de a fotografia.)

Meditație cu șosete

2011-07-31T17:25:00.000+03:00

La puțin timp după ce s-a născut, Sânziana a primit un set de trei perechi de șosete. Îmi amintesc cum am spus lung „Sunt maaaari”, deși erau în mod evident minuscule. Nu după multă vreme au început să-i vină destul de bine și le-a purtat o grămadă. Ieri i-am dat din nou una dintre acele perechi, după o pauză de vreo lună în care a umblat numai desculță. Nu zic că nu-i mai vin, dar călcâiul nu mai stă totuși chiar unde trebuie. Mâine face 11 luni. Mă întreb, desigur, când a trecut aproape un an?

Pantofii nu sunt de mâncare

2011-07-29T08:56:00.000+03:00

Sportul practicat intens de toată familia de când Sânziana a început să mișune prin toată casa este salvarea pantofilor de gura pofticioasei. Nu se știe cum și de ce copilul a înțeles că pantofii se mănâncă. Dar nu oricum, ci pe îndelete... Se degustă, se ling, se ronțăie, se răsucesc pe toate fețele de zici că e ditamai ospățul cu pulpe la cuptor.
E de-ajuns să nu fim atenți câteva zeci de secunde - de obicei se întâmplă când îi pregătesc mâncarea - și se deplasează rapid până pe hol, unde atacă, pe rând, încălțămintea tuturor, fără preferințe.
Nu vreau să imortalizez această îndeletnicire. Când o văd mă năpustesc asupra ei, îi explic că nu sunt de mâncare și o iau la baie să ne spălăm pe mâini și pe față. Și apoi o luăm de capăt. N-am numărat de câte ori pe zi, dar sunt sigură că suficient de des cât să semene a sport.

Foame și forme

2011-07-26T17:21:00.001+03:00

Dacă Sânziana ar fi un personaj de desene animate ar fi... Rolly.

Bijuteriile familiei

2011-07-24T19:15:00.000+03:00

Primii șapte dinți dobândiți de Sânziana au ieșit după un tipar relativ asemănător: patru-cinci zile de mârâieli maxime și supt continuu, apetit scăzut pentru hrană solidă și, în general, poziția lipit de mama.
Dacă la dintele numărul unu și numărul doi nici n-am înțeles ce ni se întâmplă (am crezut inițial că sunt colici), pentru că au apărut neașteptat de devreme, pe următorii cinci i-am numărat pe măsură ce se ițeau ca un soldat care taie de pe răboj zilele până la liberare. Ne-am tratat și homeopat, iar manifestările au fost în limitele acceptabilului, având în vedere că cei cinci au apărut într-un interval foarte scurt de timp.
De mai multă vreme era anunțat și dintele numărul 8 (un incisiv lateral de jos), dar ba se umfla în pene, ba se retrăgea timid. Între timp, însă, în așteptarea probei de foc cu premolarii, molarii și caninii am aflat că putem să ne înarmăm cu un colier de chihlimbar, care ia din durerile specifice. În România toată lumea s-a uitat strâmb la noi, însă în Germania astfel de coliere se găsesc la toate farmaciile și costă până în zece euro. Așa că ne-am gândit că n-avem chiar nimic de pierdut - nu bag nici o chimicală în copil, colierul e făcut special pentru bebeluși, deci nu se poate lovi cu el, iar închizătoarea e magnetică, astfel că nu se tensionează și nu riscă să se rupă atunci când tragi.
I l-am pus la gât, nu continuu cum ar fi trebuit, dar destul de des. Lumea mă tot întreba dacă are efect și eu răspundeam că încă nu știu ce să zic, că nu e în perioadă de erupție dentară... Desigur, mă înșelam, căci dintele numărul 8 a ieșit aproape pe nesimțite. Așadar, încă o temă de studiat pentru mine, pe lângă homeopatie și gemoterapie - efectele pietrelor prețioase.

Concediul de maternitate

2011-07-22T19:09:00.003+03:00

O perspectivă mai altfel asupra implicațiilor concediului de maternitate - de fapt de creștere a copilului, pe numele lui oficial - am citit într-un articol din Time. Nu cred să fi văzut în presa de la noi vreo abordare similară despre această perioadă. Toată lumea vorbește de obicei doar de banii pe care îi pierzi sau câștigi ca mamă care stă acasă, respectiv care se întoarce la serviciu. Eu sper că toate celelalte aspecte sunt factori mai importanți de luat în calcul.

La baie

2011-07-21T10:45:00.002+03:00

Una dintre cele mai dragi amintiri pe care le am legate de copilărie este un album cu fotografii din primul an, iar sub fiecare dintre acestea un comentariu scris de tatăl meu. Printre pozele respective stă la loc de cinste una de la băiță: „Țili-bili cu rățusca”.
Sânziana e și mai norocoasă: ea face baie cu Doru peștișoru’, Lenuța balenuța, Dinu delfinu’ și Puiu’ Cuiu’. (Nașul jucăriilor e Bogdan.)

Părinți pentru totdeauna

2011-07-19T13:28:00.000+03:00

Unii viitori sau proaspeți părinți - printre care m-am numărat și eu înainte s-o am pe Lara - așteaptă cu interes momentul în care, după naștere, lucrurile vor reveni la „normal”, respectiv la programul de dinainte. Veștile sunt bune pentru unii, rele pentru alții: răspunsul e niciodată. Viața unui om se schimbă de la mult mai puțin de atât, însă după venirea pe lume a unui copil pur și simplu gravitează în jurul acestuia. Odată ce am înțeles asta mi-a fost ușor să accept că n-are niciun rost să mai aștept clipa când voi putea ieși din nou în barurile în care mergeam înainte, că nu voi mai putea alege aceleași destinații de vacanță, că până și o parte din cărțile pe care mi le cumpăr vor fi despre cu totul altceva. Iar când intru într-un magazin de îmbrăcăminte... ei bine, da, mă duc direct la rafturile cu lucruri pentru copii.
De când sunt mamă am plecat de două ori departe de una singură: o dată cu serviciul și, la întoarcere, când am pierdut avionul spre casă, am făcut o cădere nervoasă pentru că urma să mai stau câteva ore în plus fără să o văd pe Lara, iar a doua oară într-un weekend prelungit cu Bogdan, unde am vorbit aproape necontenit despre ce-o face ea acasă. Nu mai facem :)
Știu părinți care aleg în fiecare an să își facă un concediu fără copii și unul cu. Nu înțeleg. Există familie cu jumătate de normă? Mai mult, se minunează de comportamentul schimbat pe care copiii îl au la întoarcere. Într-o discuție cu niște educatoare pricepute am aflat că până la 3 ani cei mici au reacții fizice atunci când sunt separați mai mult de 2-3 zile de mama lor. De câte ori n-am auzit părinți plângându-se că exact când se hotărăsc ei să plece undeva în doi se îmbolnăvește, ca un făcut, copilul...
Nu spun că unii ar fi mai puțin părinți dacă râvnesc tot timpul la clipele lor de adulți, dar cred că ar fi mai echilibrați dacă ar accepta că viața li s-a schimbat. Pentru totdeauna.

Cadou pentru mămici

2011-07-15T17:11:00.000+03:00

Am văzut de-a lungul timpului diverse liste făcute de mămici cu lucruri care le-au ajutat sau de care, dimpotrivă, s-au împiedicat prin casă. Cu niciuna dintre aceste liste nu m-am potrivit perfect. Mai mult, au fost unele lucruri pe care la una dintre fete le-am folosit, iar la cealaltă nu. Este însă ceva care m-a bucurat enorm la ambii copii, deși cadoul respectiv a venit din partea unor persoane diferite: timp pentru mine.
Așadar, dacă vreți să faceți un cadou cu adevărat valoros pentru o mamă oferiți-vă să petreceți o zi întreagă sau chiar numai o după-amiază cu ea și bebelușul ei. Pentru voi, cei care nu aveți copii sau poate aveți copii mari, poate părea puțin lucru. Știu sigur însă că o mămică surmenată și sătulă după câteva luni de rutina alături de un bebeluș va aprecia fiecare minut.
Când mi s-a oferit prima dată acest cadou am făcut o baie lungăăăă - atât de lungă că o
țin minte și acum, după 4 ani și jumătate. Chiar dacă nu eram la mii de kilometri distanță și nici măcar singură, faptul că m-am putut relaxa total știind că cineva de încredere îmi veghează fata a fost o sursă de energie pentru alte câteva luni.
Ieri am primit din nou o minunăție din asta de cadou și am încercat sentimente contradictorii uitându-mă ce tare se distra Sânziana în timp ce eu stăteam pe canapea cu picioarele în sus și îmi făceam unghiile.
Mai există și varianta (deloc neplăcută) a vizitelor între mămicile cu copii de vârste apropiate, cu schimburi utile de experiență și, desigur, rolul de socializare pentru cei mici. Așadar, ca să se știe: porțile sunt deschise la noi, linia telefonică e liberă...

La masă

2011-07-12T12:33:00.001+03:00

Am făcut pozele astea acum câteva săptămâni, când am crezut că e doar o întâmplare. Între timp, a devenit obicei: la aproape fiecare masă, Sânziana cere cu insistență să fie lăsată să-și bage mâinile în castronul cu mâncare, iar când îi reușește explodează în aplauze de bucurie. Deocamdată, nu asigură și serviciile de curățenie.

Amintiri despre naștere - perspectivă dublă

2011-07-08T22:48:00.004+03:00

(Text dedicat celor care credeau că doar mama Larei citește, în timp ce mama Sânzianei lenevește)După ce am născut a doua oară, m-am întrebat cât îmi amintesc într-adevăr de la prima naștere, cât s-a deformat mai mult sau mai puțin conștient, cât am ales să uit. Cu Lara nu am abordat încă subiectul în detaliu. În schimb, îmi pomenește adesea, din senin, despre cum era la mine în burtă (vezi aici, aici și aici).
Când am auzit de cartea „Mintea noului născut”, mi-am comandat-o deci cu nerăbdare, dornică să înțeleg ce anume din ce îmi povestește e rodul imaginației și ce e memorie reală. Prima reacție după ce m-am pus pe citit a fost de dezamăgire - poveștile concrete, pe care le așteptam cu interes maxim, își fac apariția cu întârziere în paginile volumului, după multă teorie neargumentată. Dar, mult mai grav de atât, cartea abundă de greșeli de toate felurile - de ortografie, de traducere, de exprimare. Și totuși... a reușit să mă intrige, mi-a dat mai multe piste pe care voi merge înainte cu căutările (inclusiv prin dialoguri cu Lara) și mi-a întărit convingerea că există viață înainte de momentul zero așa cum este el definit de cei mai mulți oameni, respectiv nașterea propriu-zisă.
Foarte interesantă mi s-a părut explicația unor fobii, de exemplu de tunele, de călătorie, de a fi prins - fobii care au de fapt la origine o venire pe lume dificilă. La fel cum joaca de-a v-ați ascunselea rememorează durerea separării de mamă și bucuria regăsirii ei ori cum legănatul aduce aminte de mișcările din uter. Toate aceste amintiri despre stadiul embrionar și despre naștere le avem stocate în inconștient (după vârsta de 2-3 ani le dăm de-o parte) și ne influențează pentru tot restul vieții. Ne aflăm, se pare, pe pământ în căutarea paradisului pierdut prin naștere.
De citit, așadar. Dacă aveți răbdare să treceți peste formă, fondul zic eu că merită.

(Foto: www.editurasalco.ro)

Cu curaj

2011-07-06T16:26:00.004+03:00

Țineam minte că, de obicei, atunci când încep să meargă, o bună bucată de timp copiii se țin strâns de mâinile adultului care îi susține. Fata noastră nu acceptă însă prea mult ajutor și, la doar câteva zile de când a pășit prima dată, se desprinde de mâinile noastre cu mult curaj. Atât de mult că aterizează rapid în fund. A fost foarte simpatică atunci când m-a lăsat de mâini nu ca să apuce cine știe ce atracție, ci ca să aplaude.

Primii pași...

2011-07-02T13:41:00.003+03:00

... s-au produs pe meleaguri străine, pe o iarbă mai verde decât cea de-acasă...

Prima bere împreună

2011-06-25T00:32:00.003+03:00

Eu am desfăcut-o și ea a vărsat-o. Să fie primit(ă)!

S de la Sânziana

2011-06-23T22:37:00.001+03:00

Grea hotărâre aceea de a pune un nume copilului. Cu Lara ne-am decis după ce am născut-o și, dacă n-ar fi trebuit făcute formalitățile, poate că am mai fi zăbovit. Până la urmă, eu așa simt - că trebuie întâi să ajungi să-ți cunoști măcar un pic copilul ca să îi poți alege un nume nimerit.
Cu Sânziana hotărârea am luat-o cu o seară înainte de naștere, alegând dintr-o listă scurtă cu două variante. În buna tradiție, negocierile pentru al doilea nume (Elena) s-au prelungit însă după naștere, până când ne-am lovit de comanda tăioasă a asistentei: „Mie să-mi spuneți ce să scriu aici!”.
Dar astăzi, pentru că tocmai intrăm în Noaptea Sânzienelor, vreau să scriu despre cum a ajuns Sânziana să fie propunerea mea pe lista scurtă. Totul a început în joacă, cu combinația de litere din numărul de la mașină. Celorlalte elemente le găsiserăm o semnificație și ne mai rămăsese de acoperit S-ul. A apărut atunci ideea să-i găsim bebelușului din burtică un nume cu S, deși nu știam încă nici dacă avea să fie fată sau băiat. Când am eliminat această necunoscută, procesul de selecție a intrat și el în linie dreaptă.
Prea multe variante de nume feminine care să înceapă cu S nici nu sunt, dar bătălia era strânsă între Smaranda și Sânziana și existau susținători și pentru Silviana. Și apoi, într-o după-amiază de vară cu aer greu, de furtună, am simțit că am ales. M-am dus după Lara la grădiniță și când am intrat în clasă copiii cântau despre o fată Sânziana și dansau. Era multă veselie în atmosferă. Lara era și ea foarte implicată în joc, dar când m-a văzut m-a luat și pe mine la dans.
Am cerut educatoarelor cuvintele cântecului și am aflat că povestea Sânzianei e foarte asemănătoare cu cea a Albei-ca-Zăpada: un vrăjitor îi oferă un măr otrăvit, care o adoarme pe loc. Animalele încearcă în zadar să o trezească, căci doar Făt-Frumos poate să înlăture vraja. Bineînțeles, la finalul cântecului apare și acesta, o sărută pe Sânziana, care se trezește, și toată lumea e fericită.
Pusă în cuvinte, întâmplarea își pierde din emoție. Îmi amintesc că n-a fost ușor să-l fac pe Bogdan să înțeleagă de ce am simțit că numele acesta s-a agățat de mine. Cântecul îl am însă scris și de fiecare dată când îl fredonez știu că Sânziana va aduce multă bucurie celor din jurul ei.

M-au ciuruit

2011-06-21T16:55:00.000+03:00

Ieri am cumpărat primul biberon din viața mea de mamă de doi copii... Am fost în ultima vreme la nenumărați (la propriu) doctori și toți mi-au spus să-i dau apă Sânzianei, în ciuda faptului că e alăptată. Degeaba am adus eu în discuție faptul că laptele de mamă are consistențe diferite în funcție de nevoile copilului. Degeaba le-am spus că îi dau deja din când în când să bea cu cana câte o gură de apă. N-a fost suficient. Cică ar trebui cam jumătate de litru de apă pe zi. N-am nicio idee câtă bea în momentul ăsta - va fi pentru prima dată când voi începe să urmăresc mililitrii.
Bineînțeles că acum am ca temă să înnebunesc un pic citind despre ce apă e mai potrivită pentru un copil atât de mic. Asta după șocul că habar n-am cum se alege un biberon. Ceva sugestii?

Cireșica

2011-06-20T17:15:00.003+03:00

Când era încă în burtică, Sânziana s-a amuzat tare văzând asta. Așa că acum și-a dorit și ea.

Când blogul stagnează, copilul evoluează

2011-06-19T15:13:00.003+03:00

Printre halate albe și analize mai mult sau mai puțin chinuitoare, nu reușesc să țin pasul și să consemnez la momentul potrivit toate lucrurile pe care le învață Sânziana. Întâi a fost bătutul din palme la semnalul „Bravo!”. Apoi, a făcut „Pa!” cu mânuța, însoțind însă gestul și de cuvânt. Iar de la silaba „pa” la „apa” și la „papa” n-a fost decât un pas. Cu variațiunea „baba”.
Probabil urmează „Bubu”, pentru că petrec din ce în ce mai mult timp împreună... pe oliță (cu rezultate, desigur).

Nu departe e și „lampa”, pe care - deși n-o numește încă - a învățat s-o controleze.

Cu cana

2011-06-10T17:56:00.002+03:00

Exersăm de ceva timp la patru mâini. Din când în când rămân doar două.

Jucării, jucării pentru copii

2011-05-28T18:48:00.002+03:00

Mare dilemă mare. Atunci când ai un copil, jucăriile vin în general treptat. Dezmățul maxim e de Crăciun, când primește... să zicem 5-6 jucării deodată. (Personal, nu sunt de acord cu acest dezmăț, dar sigur, fiecare membru al familiei vrea să vadă reacția copilului la cadoul ales și încă n-am găsit o soluție pentru a limita excesul din această perioadă și efectele lui.) Ce te faci însă când ai doi copii (sau mai mulți...) și jucăriile vin în tranșe, cu sacul, scoase de la naftalină, unde au fost depozitate când i-au rămas mici fratelui/surorii mai mari? Dezmățul riscă să se generalizeze indiferent de perioada anului și efectele de asemenea.
N-am nici timp și nici răbdare să nu răstorn sacul, ci să scot, pe rând, jucăria potrivită momentului. Deci, ce-i de făcut?

Cu cezariana la psihiatru

2011-05-26T10:46:00.003+03:00

Stau de două zile cu articolul ăsta deschis, dar abia acum am reușit să trec de titlu. (Știu sigur că n-am ajuns direct la el, ci de pe un alt site, dar zău că nu mai știu care.) În fine, voiam să spun doar că mi se pare o super idee! "Too posh to push" :)))
Nu mai știu care sunt statisticile pentru România și oricum mă gândesc că nu sunt foarte relevante, atât timp cât ele arată doar rata de cezariene versus nașteri naturale, nu și care e procentajul de cezariene la cerere. Pe de altă parte, mi se pare important de spus că cezarienele pot fi atât la cererea viitoarelor mame, cât și la cererea - sau mai bine-zis sub influența - medicilor. De asemenea, multe dintre nașterile care figurează ca naturale în statistici sunt, de fapt, puternic medicalizate - induse, accelerate, anesteziate etc. Deci, poate mai bine fără statistici...

Lapte

2011-05-25T17:52:00.002+03:00

Fotografia asta trebuia să însoțească textul ăsta. Doar că atunci body-ul era la spălat.

Pe care l-am băut...

2011-05-24T11:33:00.002+03:00

Există unele lucruri pe care le folosim la bebeluși fără să analizăm prea mult de ce o facem. Pentru mine în categoria asta intră și șervețelele umede. Deși Lara are alergie la ele, deși știu că aș putea să le înlocuiesc cu o lavetă umedă (pe cele bio nu le iau în considerare pentru că mi se pare strigător la cer prețul lor), le folosesc în continuare, desigur din comoditate. Ce-i drept cu un ușor sentiment de vinovăție.
În schimb, am văzut de-a lungul timpului o grămadă de copiii care sug cu maxim interes câte un șervețel umed și fetele mele nu au făcut excepție de la această pasiune. M-am tot întrebat care e ingredientul secret care stârnește pofta bebelușilor. Nu știu dacă l-am descoperit, dar am remarcat următorul lucru: pe pachetul de șervețele scrie „fără alcool”, dar dacă verifici lista de ingrediente regăsești la loc de cinste „benzyl alcohol”. Recunosc că nu mă pricep la chimie, dar „fără” înseamnă deloc, nu doar un anumit fel de alcool despre care sigur cineva îmi va spune că de fapt nici nu e alcool...

La mulți ani, Elena!

2011-05-21T20:54:00.003+03:00

Când soare, când ploaie

2011-05-20T17:45:00.001+03:00

Cu dinți să fie... Doi au spart deja gingia, alți patru doar se văd. Mai e nevoie să adaug ceva?

PS: Peria din imagine e pentru sticle. Alea destinate inițial gingiilor sau dinților nu mai fac față.

Cu copiii de față

2011-05-17T17:15:00.002+03:00

Nu mai țin minte unde am citit - probabil pe blogul unei alte mămici - că, la un moment dat, când își alăpta copilul, cineva a atenționat-o că sunt alți copii de față și nu e bine ce face. Și dintre toate argumentele pro și contra alăptatului pe care le-am auzit de-a lungul timpului ăsta mi s-a părut că le întrece pe toate. Mă întreb cum ar fi să mă feresc de Lara când o alăptez pe Sânziana. Noroc că nici măcar nu mi-a trecut prin cap să fac așa ceva, ba dimpotrivă - am lăsat-o să se apropie cât de mult a vrut și am încercat să-i răspund la toate întrebările pe care mi le-a pus pe subiect. Pentru că alăptatul mi se pare un lucru absolut firesc atunci când ai un copil. Am alăptat pe câte o băncuță în parcuri, în tramvai, în mașină nu mai zic, la grădiniță, costumată în Albă-ca-Zăpada (costumul l-am ales pentru că bluza se putea ridica ușor), ba la un moment chiar într-o intersecție, pentru că așteptam pe cineva și eram blocată pe poziție, ca să zic așa, iar copilului fix atunci i-a fost foame. Sau dor de mine. Sau amândouă.
Pe scurt, mi-am alăptat fetele oricând și oriunde, de fiecare dată când mi-au cerut-o. Un an și patru luni la Lara, opt luni și 16 zile la Sânziana, iar numărătoarea continuă.
Nu sunt adepta alăptatului până la 4-5 ani - mă uit acum la Lara și clar nu-mi imaginez că aș mai pune-o la sân. Nici nu mă văd alăptând ostentativ undeva, în public, doar ca să arăt că susțin alăptatul. Până la urmă, fiecare mamă face alegerile pe care le crede potrivite pentru copilul ei și sunt sigură că există alegeri mult mai greșite decât laptele praf. Dar înțeleg - din ce văd în jur - că e nevoie să se spună mai răspicat că alăptatul e ceva firesc, natural, că nu e rușinos, că nu trebuie făcut doar între cei patru pereți de acasă, ci acolo unde se întâmplă să fie nevoie și că cei care ajung, fără voia lor, să vadă o mamă cu copilul la sân trebuie să treacă, la rândul lor, natural mai departe fără priviri acuzatoare, fără comentarii deplasate.
Iar dacă mai e cumva nevoie de argumente pro alăptat eu pun pe masă replica pe care mi-a dat-o recent pediatra noastră - „Laptele tău e medicament pentru ea”. Îmi spunea asta în contextul în care Sânziana vărsa, încă nu știam că tocmai i se declanșase o enteroviroză, și un alt medic îmi spusese să n-o mai alăptez 24 de ore pentru că era posibil să am și eu boala. Am alăptat-o în continuare și i-a fost bine. Aceeași pediatră care, atunci când Lara refuza, la un an, să mai mănânce orice de vreo două zile - în debutul unei rubeole - s-a lăsat convinsă să nu îi punem perfuzie pentru hidratare doar când i-am promis că o voi ține toată noaptea la sân. Dimineața era ca nouă, dar plină de bubițe. Pentru ambele dăți (și multe altele) îi mulțumesc.

Accesorii de păr

2011-05-15T17:00:00.002+03:00

Greu de ținut în frâu pletele de bebelușă...

De ce nu-mi plac antibioticele - sau felul în care sunt prescrise

2011-05-11T16:12:00.001+03:00

Larei nu i-am dat niciodată antibiotice. Ceea ce nu înseamnă că n-a fost bolnavă și că n-a avut inclusiv infecții. De febră nu mai zic - e campioană între toți copiii pe care îi cunosc. Sânziana, în schimb, s-a „bucurat” deja de două ori de tratament de durată cu antibiotic. De fiecare dată în spital. Prima dată s-a dovedit că n-a fost nevoie, au recunoscut-o medicii după ce au ieșit analizele și au scurtat tratamentul cu două zile. A doua oară nu știm dacă a fost nevoie sau nu. Au spus că o bănuiesc de o infecție urinară, dar, evident, urocultura a ieșit negativă pentru că proba a fost recoltată după ce i se administrase deja antibioticul. La insistențele mele că poate chiar dacă e infecție nu e antibioticul potrivit (în absența unei antibiograme), mi s-a spus că vom repeta urocultura pentru a verifica dacă tratamentul funcționează... A ieșit tot negativă. Deci funcționează. Deci îl continuăm. Șapte zile! Și pe mai departe ce-avem de făcut? „Repetați dumneavoastră urocultura din când în când și vedeți dacă mai apare ceva”.
Lecția cu antibioticele mi-am învățat-o însă atunci când Lara a avut o infecție la un ochi și primul medic la care am fost mi-a recomandat cele mai folosite picături în astfel de situații. „Sigur trece! ” Numai că n-a trecut. Dimpotrivă, s-a agravat și s-a mutat și la celălalt ochi. Un alt medic ne-a recomandat să facem analiza secreției lacrimale - nici nu știam până atunci că se poate face așa ceva - și, într-adevăr, s-a confirmat o infecție bacteriană. Însă antibiograma spunea că bacteria respectivă era rezistentă la substanța din popularele picături. Ne tratam, cu alte cuvinte, după ureche. La fel cum, am senzația, tratează cei mai mulți medici care recomandă antibiotice fără a face și analize copilului.
Pe termen lung, rezultatul e acesta - numai în Uniunea Europeană aproximativ 25.000 de persoane mor în fiecare an din cauza unei infecții bacteriene rezistente, pe care au luat-o, de obicei, dintr-un spital, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Zilele trecute, organizația a dat publicității un comunicat în care atrage atenția asupra creșterii rezistenței la antibiotice. Comunicatul arătă că medicii și oamenii de știință din Europa se tem că utilizarea necontrolată a acestor tratamente, ce are ca efect apariția și răspândirea unor infecții rezistente, ne va face să ne întoarcem la vremurile de dinainte de dezvoltarea antibioticelor, când infecții simple nu răspundeau la tratament, iar intervenții de rutină ar putea pune viața pacienților în pericol.

Cine a pus gratia-n drum...

2011-05-11T09:22:00.000+03:00

Vârste

2011-05-09T17:49:00.006+03:00

Lara i-a strigat Sânzianei: „Măi tinerico!”. Desigur, ne-am amuzat cu toții, așa că apelativul s-a reluat și pare să se înpământenească. La un moment dat, după ce a strigat-o în felul ăsta pe Sânziana, eu am râs, iar Lara m-a întrebat foarte serioasă: „Ce-i de râs? Ce, nu e tinerică? Poate era de râs dacă îi ziceam «Măi bătrânico!»”. Mai abține-te dacă poți...

Trei periuțe cu alb și verde

2011-05-07T12:05:00.003+03:00

Lecțiile de spălat pe dinți dau roade, pentru că profesorii sunt dintre cei mai buni.

Valea plângerii

2011-05-04T12:47:00.004+03:00

Suntem bine. RMN-ul a ieșit ok, ceea ce elimină cauzele grave. Ne-am revăzut ieri și cu medicul, departe de spitalul pe care el însuși l-a numit „Valea plângerii”... De-acum rămâne să lucrăm cu amintirile. Cum sunt cele din imagini:

Habar n-am ce înseamnă „curați”

Super sistem de colectare selectivă

Distanța regulamentară la vizită pentru tătici (nu am avut nimic contagios, da?)

Părinții neputincioși

2011-04-27T17:07:00.002+03:00

Cu toții sperăm, atunci când devenim părinți, că vom lua - într-o primă fază - cele mai bune decizii pentru copiii noștri. Când mai cresc un pic, ne dorim ca măcar să ne consulte când hotărăsc ce vor face în viață. Apoi, când cresc un pic mai mult, sperăm, dintr-un soi de comoditate burgheză, ca deciziile lor să fie în acord cu valorile noastre. Zilele acestea am învățat însă că sunt și decizii extrem de importante pentru copilul tău în care tu, ca părinte, nu ai niciun amestec. E o lecție grea, pe care nu doresc nimănui să o învețe în felul în care am învățat-o eu. Pe scurt, e lecția sistemului medical de stat din România, pe care, din păcate, de data asta nu am mai reușit să-l evităm. Am văzut cum sistemul ăsta îi coboară pe părinți în ochii copiilor din supraoameni în ființe fără de putere, în doar câteva clipe, fără a pune pe altcineva în loc. Același sistem în care, de exemplu, tații nu au niciun drept - dreptul de a-și vedea copilul bolnav, dreptul de a păzi ușa dincolo de care copilul lui se zbate să trăiască, chiar dreptul de a o ajuta pe mamă, așa cum se întâmplă în viața de zi cu zi.
Am născut într-un spital de stat, de două ori, și credeam că știu la ce să mă aștept. M-am înșelat. O maternitate - oricât de crâncene ar fi condițiile - are holurile pline de speranță, de viață nouă. Un spital de copii e de cel puțin două ori mai plin de durere ca unul de oameni mari - durerea părinților se adaugă la cea a micilor pacienți. Am cerut de acasă ceva de scris și, în fiecare clipă liberă, am scris, terapeutic. Încă nu știu dacă am scris doar pentru mine sau voi transcrie, la un moment dat, și aici.
Un singur lucru mi s-a părut pozitiv în toată experiența asta - după câteva zile, am auzit o asistentă spunându-i unui copil care plângea când îi administra tratamentul intravenos prin branulă că îi dă să bea apă fluturașului, așa cum o încurajam eu pe Sânziana.
Acum, Sânziana e bine. Mai avem de trecut un hop, numit RMN, săptămâna viitoare.

Prima noapte desculță

2011-04-13T09:59:00.002+03:00

Începând cu a noua zi de viață, Sânziana a avut mereu ceva în picioare - fie bandaje fixe, fie niște ghetuțe speciale. Diagnosticul inițial - varus equin bilateral - a fost unul dur, care m-a făcut să pierd timpul de la ieșirea din spital și până în acea a noua zi citind tot ce-mi pica în mână pe subiect. Un prim ortoped a hotărât sec că e nevoie de ghips și, cu puțin noroc, poate nu ajungem la operație. M-am încăpățânat să mai cer părerea cuiva, având o experiență similară și cu picioarele de nou-născut ale Larei, și am făcut bine. Cel de-al doilea ortoped ne-a schimbat diagnosticul într-unul mai blând, care nu necesita ghips, și ne-a recomandat doar kinetoterapie și bandajele fixe, urmate de ghetuțele de care ziceam. Toate astea au fost suportate foarte bine de piciorușele bebelușei, care s-au îndreptat văzând cu ochii. Ieri această etapă s-a încheiat oficial pentru noi.
Din păcate, toată povestea ne-a mai confirmat o dată faptul că unii medici recomandă calea cea mai scurtă în detrimentul uneia poate mai de durată, dar mai non-invazive, că nu discută toate variantele cu părinții, pentru a o alege împreună pe cea mai potrivită contextului. Îmi spunea cineva mai demult (un medic) că unii doctori comunică părinților un diagnostic mai grav pentru ca rezultatele tratamentului să pară mai spectaculoase și lor să le crească cota. Mi se pare foarte trist.

Și mai purtată

2011-04-09T11:54:00.001+03:00

De când a venit vremea mai caldă, am trecut la plimbări cu căruciorul, în detrimentul wrapului. Ceea ce nu înseamnă că nu îi sunt extrem de recunoscătoare pentru lunile reci de iarnă în care ne-a ajutat, zi de zi, să luăm o gură de aer proaspăt. Slingul l-am mai folosit prin casă, în zilele în care domnișoara nu era chiar în toane bune și voia mai mereu în brațe, iar brațele și ele mai aveau una-alta de făcut. Prin urmare, ne era cam dor de o eșarfă purtătoare, așa că ne-am înființat la întâlnirea cu Diana. Am probat mei-tai, wrap-tai și sling fix și Sânziana a părut foarte mulțumită să se așeze din nou în brațele mele. La slingul fix a protestat puțin, dar era și ultimul, ora de masă era aproape, iar măsura nu era chiar cea mai potrivită.
În fine... După șase tipuri de eșarfe încercate (luând în calcul wrapul elastic și cel țesut ca două categorii diferite), am ajuns la concluzia că wrapul țesut este preferatul nostru. Dar sunt sigură că alegerea a fost determinată de faptul că mai mereu când l-am folosit afară erau temperaturi negative, copilul era mic, iar plimbările destul de lungi. În alt anotimp și la o altă vârstă, probabil aș fi ales diferit. Mei-tai-urile arată infinit mai cool decât toate celelalte purtătoare și, dacă aș lua-o de la început, sunt sigură că le-aș da o șansă.
Pentru noi urmează însă o nouă etapă - Sânziana va începe azi-mâine să meargă, iar afară se încălzește - deci probabil că un sling fix cât mai subțire ar fi mai potrivit.
Am ajuns, așadar, să înțeleg de ce se spune că există câte o eșarfă potrivită pentru fiecare situație și, dacă m-ar da banii afară din casă, probabil că mi-aș lua câte una (bine, două, ca să le pot și asorta la îmbrăcăminte) din fiecare categorie.

PS: Mulțumiri Dianei pentru poze (și nu numai...)

Primul cuvânt

2011-04-08T15:15:00.007+03:00

Au trecut trei zile până am reușit să accept faptul că primul cuvânt spus de Sânziana n-a fost mama. Și lui Bogdan tot cam atât i-a luat să se resemneze cu faptul că fiica cea mică s-a delimitat de sora mai mare, care tot pe la vârsta asta a rostit „tata”. Așadar, care să fie primul cuvânt? Vocala tot „a”, consoana... „c”. Deci da, de trei zile încoace, Sânziana anunță victorioasă în timp ce umple scutecul: caca, caca...

Sora cea mică

2011-04-07T16:02:00.004+03:00

Am scris despre ce înseamnă să fii o soră mai mare, acum câte ceva și despre perspectiva surorii mai mici. Sânziana s-a născut zâmbind și continuă s-o facă și în prezent, cu sau fără motiv, cu sau fără adresă, chiar și atunci când vede pe cineva pentru prima oară. După o vreme, ne-am gândit că zâmbetul ăsta al ei e un fel de mecanism de auto-apărare. Știa, probabil, că vine într-o lume în care are o concurență puternică și a apelat la farmecul personal pentru a rămâne în competiție.
Însă cel mai adesea zâmbetele Sânzianei se îndreaptă spre Lara. Toată fața i se luminează când o vede pe cealaltă ființă de talia ei din casă. Camera Larei e locul unde își manifestă bucuria necondiționat, sonor, iar simplul fapt că stă în patul surorii mai mari pare s-o încânte nespus.
Sora cea mică nu va fi decât cu greu singură, chiar dacă asta înseamnă și o față curioasă aplecată deasupra ei când deschide ochii dimineața, dar și lovituri primite mai mult sau mai puțin din greșeală.
Un alt motiv de bucurie este experiența părinților. La al doilea copil, mare parte din lucruri merg mult mai ușor - chiar dacă preferințele celor două fete sunt destul de diferite -, iar relaxarea se simte de ambele părți. Majoritatea celor necesare (cărucior, scaun de mașină, scaun de masă etc.) există deja ori, dacă s-au deteriorat, știm exact ce vrem (și ce nu vrem) și unde să găsim, deci un motiv de stres în minus. La fel, aproape toate hainele și jucăriile vor fi la mâna a doua, dar pline de încărcătură și poveste.
E greu să nu faci comparații: „La vârsta ei, Lara era deja în picioare” sau „Lara dormea mereu în cărucior, Sânziana vrea doar în pat” sau „Lara nu era așa veselă”. Și, la urma urmei, sunt cumva nedrepte comparațiile astea - fiecare copil este unic.
Pe de altă parte, ca părinte, unele lucruri vrei să le faci diferit a doua oară - pentru că între timp ai aflat că e mai bine așa, pentru că ai primit o altă recomandare sau pur și simplu pentru că vrei să încerci ceva nou. Și atunci, pe lângă faptul că lucrurile par din nou ca la început, cu veșnica întrebare „Oare fac bine?”, apar și remușcările cum că prima dată n-ai știut sau n-ai putut.
În fine, și dacă dragostea nu se împarte la doi, cu timpul, din păcate, lucrurile stau altfel. Unele activități nu sunt potrivite pentru orice vârstă și, în plus, un copil își poate dori să fie la un moment dat singur în centrul atenției părinților lui. Negocierile sunt dureroase și, indiferent de rezultat, te întrebi ce face una cât tu stai cu cealaltă.
Însă, tot ceea ce acum se împarte, în timp se va aduna. Niciuna dintre ele nu va fi singură: sora cea mică va avea pe cineva care să-i arate calea, iar cea mare pe cineva care să-i amintească bucuria lucrurilor mărunte.

La ce e bună o soră mai mare

2011-04-03T17:27:00.000+03:00

Data viitoare sper să mă învețe să mă dau și pe tobogan!

7 luni

2011-04-02T22:57:00.001+03:00

Mult verde

2011-04-02T15:37:00.002+03:00

Că tot e în vogă verdele pe toate fronturile, Sânziana vrea și ea să contribuie. În ultima vreme cam tot ce a intrat nou în meniul ei a fost verde: spanac, ștevie, urzici, avocado...

Tipurile de respirație în travaliu și la naștere

2011-03-31T16:47:00.005+03:00

Că tot m-am plâns recent că nu vorbim suficient despre naștere, m-am gândit să pun aici fotografia unei hârtii care mie mi-a fost de mare folos având în vedere că am făcut doar o încercare de curs prenatal la spitalul unde am născut. E mototolită pentru că a fost cu mine în sala de nașteri și chiar am citit-o, ca să mă ajute să mă concentrez. Am vrut s-o arunc pentru că mă gândesc că n-o să mai am nevoie de ea, dar parcă nu mă îndur. Dacă totuși se pierde în format fizic sper să o găsească aici cine trebuie.

Somn de București

2011-03-30T11:30:00.003+03:00

Ora 15. Reușesc să adorm copilul. Părinții știu că asta nu e puțin lucru. După doar câteva minute, deschide ochii larg: un vecin bate cuie. Sau șnițele. Ieri și alaltăieri, un alt vecin a dat câte o gaură cu bormașina. Una singură, cât să se năruiască tot somnul. În fine, vecinul încetează, copilul se liniștește și închide ochii la loc. Mai trec câteva minute. Și la fel face și o ambulanță grăbită pe sub geamurile noastre. Desigur, copilul s-a trezit din nou. Dar care e menirea mamei dacă nu să fie alături de el, să-l liniștească atunci când e speriat, să-l adoarmă atunci când îi e somn?! Așa că, previzibil, adoarme la loc. De data asta latră un câine. Totuși, copilul abia mai întredeschide ochii și nu mai are nevoie de nimic pentru a-și lipi singur genele la loc. Se aud frâne puternice la trecerea de pietoni de sub balcon. Apoi o nouă ambulanță. Tot grăbită și ea. Îmi amintesc că m-am gândit mai demult că sper să nu am vreodată nevoie să fiu dusă cu salvarea pentru că nu cred că aș suporta zgomotul făcut de sirenă. Deja copilul nu mai reacționează. Somn ușor!

Mustăcioara ei, pana... lebedei

2011-03-28T21:37:00.003+03:00

De aproximativ o săptămână Sânziana mănâncă iaurt. De capră. Având în vedere că în șase zile a terminat un borcan de 500 de grame, aș zice că îi place.

Moștenirea

2011-03-27T16:38:00.001+03:00

Am scos de la naftalină jucăriile pentru care Lara era deja prea mare. S-a bucurat să și le reamintească și să i le predea Sânzianei.

Mobilă nouă

2011-03-24T12:45:00.002+02:00

Respectiv scaunul de masă. Despre care Sânziana exact asta a înțeles - că e de mâncare. A ajutat-o Lara un pic să se orienteze spre altceva, într-adevăr comestibil :)

Eticheta contează. Sau nu?

2011-03-23T10:17:00.001+02:00

Săptămâna trecută mi-a ieșit în cale acest minunat articol de îmbrăcăminte. Și mi-am spus: sigur, niciodată nu e prea devreme să începi să te menții în formă. Așa că i-am luat și Sânzianei o pereche lila, mărimea 18 luni. Că doar fata noastră e deosebită. Dar și pantalonii la fel, cum bine zice eticheta galbenă. În fine, acum îi vin, dar la toamnă, când va avea 12 luni, nu cred s-o mai încapă decât dacă slăbește și se mai și scurtează puțin.
În schimb, are haine cu etichetă de 6 luni, ce-i drept doar câteva, care încă îi vin. Deci, care e faza cu mărimile astea la hainele pentru copii? Că după patru ani și ceva de cumpărături eu încă nu m-am prins.

Despre naștere

2011-03-22T15:54:00.006+02:00

Oare de ce vorbim încă atât de puțin despre naștere? Și de ce, deși admitem că e unul dintre evenimentele majore din viața noastră de femei, preferăm să ne mândrim cu fotografii făcute cu diverse alte ocazii decât să ne spunem, măcar în șoaptă, povestea nașterilor?
Eu însămi n-am suflat o vorbă pe niciunul dintre cele două bloguri ale fetelor, chiar dacă devorez ori de câte ori am ocazia istorisirile altora. Am recitit pe nerăsuflate volumul Nașterea. Istorii trăite și m-am bucurat, din nou, că există. Și dacă s-ar publica în fiecare an câte o culegere de acest gen mi-aș cumpăra-o și aș citi-o. Cu bune și triste. Până când vom reuși să ne asumăm firesc nașterile.

Noutăți în meniu

2011-03-20T15:51:00.006+02:00

Inspirați de bunătățile din bucătăria de la grădinița Larei, am decis să încercăm și noi niște lucruri noi prin bucătărie. Deocamdată, Sânziana a dat verdict pozitiv pentru quinoa, iar următorul pe listă este meiul. Se fierb separat și apoi se amestecă cu legumele. Recomandarea pe care am primit-o pentru Sânziana este să includem quinoa în meniu de patru ori pe săptămână, iar meiul de două ori. Încercăm să vedem dacă o alimentație foarte atentă ne va scuti de suplimente de fier și calciu, cum recomandă în general medicii copiilor mici.

UPDATED: ... şi joaca de seară

2011-03-17T10:10:00.007+02:00

Iată şi dovada că Sânziana crede că aparatul foto e de mâncare :)

Sânziana, ca şi Lara, este extrem de interesată de fotografie. Mai ales de aparatul ăla mare pe care îl ţine tati peste faţă şi de lumina care ţâşneşte de deasupra...

(oare am şters obiectivul de salivă? :P)

The morning look

2011-03-16T10:07:00.001+02:00

Freza de dimineaţă. Azi-dimineaţă.

Colecția de primăvară

2011-03-14T15:30:00.003+02:00

... deși, judecând după cât ne-am bronzat deja, cred că de mâine trecem direct la colecția de vară :)

Șușoteli

2011-03-12T09:19:00.004+02:00

Am fost la BabyExpo cu Sânziana în wrap și am tot auzit în jurul nostru: Uite sling. Vezi la dreapta cum ține copilul. Știi, există niște eșarfe în care te înfășori tu și nu știu cum ții copilul în ea. A, uită-te la tipa aia. Ăsta e sling din ăla de care ți-am zis.
Ne-am amuzat. Dar, realitatea e că am mai văzut o singură mămică cu wrap în tot târgul. Și la un stand la care se vindeau cărucioare am văzut cocoțată pe un raft o cutie ce părea să conțină un wrap, deși pe ea scria sling. N-am avut curiozitatea să cercetez mai în amănunt.
Sunt obișnuită cu șușotelile pentru că toată iarna m-am plimbat cu Sânziana în wrap printre tarabele din piața Moghioroș. Iar vânzătoarele de-acolo nu se încurcă cu finețuri. Vestea bună e că deja unele dintre ele știu și cum se cheamă ciudățenia și au decretat că e mai simpatică decât alea, cum le zice... marsupii.