Din experiența de la spital pe care am descris-o puțin aici, am rămas cu o învățătură. Rezerva noastră era perete în perete cu acea cameră a asistentelor unde veneau toți copiii internați cărora le trebuia pusă sau schimbată o branulă, inclusiv Sânziana. Unii intrau însoțiți de părinți, dar alții erau abandonați de adulții prea lași să asiste la scena respectivă. Nu îmi pot imagina cum e să îi prinzi vena unui copil, deși în zilele alea cât am stat internate am văzut și am auzit de destule ori operațiunea. Câte două asistente transpirau la propriu la fiecare copil și de prea puține ori reușeau din prima. Copiii nu cooperau nici ei și, în afară de faptul că plângeau cât îi țineau plămânii, se și zvârcoleau. Dar... mie instinctul mi-a zis că trebuie să-i cânt Sânzianei, să mă uit în ochii ei și s-o țin de mână. Și așa treaba a mers mult mai repede. De curând am făcut și vaccinul de patru luni. Din nou am cântat ochi în ochi cu ea și a părut că nici nu observă ce i se întâmplă. Nici măcar o grimasă... Când mama e cu tine, e cel mai bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu