În rândul apropiaților mei există, în general, două afirmații majoritar folosite: „cu cât mai lung e concediul, cu atât mai bine pentru cel mic”, respectiv „cu cât mai lung e concediul, cu atât e mai greu pentru mamă”. Nu vreau să pornesc acum o listă de comentarii pe marginea acestor afirmații. Aș vrea în schimb să spun un lucru care m-a uimit în ultima vreme în discuțiile acestea. Mi-au povestit unele mame care au început să se întoarcă „în câmpul muncii” despre cum sunt privite la serviciu în funcție de cât de mult sau puțin au stat acasă. Toată lumea începe brusc să se priceapă la creșterea copiilor și la psihologia feminină și s-a întâmplat chiar să apară argumentul unei așa-zise „deprofesionalizări” la mamele care stau „prea mult” acasă. Bineînțeles, cu implicații cum ar fi schimbarea postului, diminuarea salariului sau refuzul angajării, dacă e vorba de un interviu.
Am început, așadar, să încerc să văd lucrurile și din perspectiva angajatorilor, gândindu-mă că poate sunt prea vehementă de pe poziția de mamă. Dar nu, concluzia la care am ajuns a fost aceeași: dacă aș fi în postura de a angaja o mamă, aș întreba-o de ce a stat acasă atât cât a stat. Dacă a optat pentru un concediu mai lung și a făcut-o din convingerea că așa își ajută copilul, m-aș gândi că e o persoană căreia îi plac lucrurile bine făcute, care își asumă responsabilități și care e dispusă să facă sacrificii pentru a le duce la bun sfârșit.
Sigur, există și varianta în care s-a întors rapid la serviciu din considerente financiare. În această situație, aș întreba-o dacă, înainte de a se întoarce, a încercat să găsească o soluție care să îi permită să lucreze de acasă sau dacă a fost o decizie pe care a luat-o ușor.
(Cu Lara am prins vremurile în care indemnizația nu era 75% din venituri, ci doar 6 milioane de lei vechi, indiferent de salariul anterior nașterii. N-am avut nicio zi de concediu de creștere a copilului, dar am căutat tot timpul soluții ca să fiu cât mai mult alături de ea. Când acel cât mai mult nu mi s-a mai părut suficient, mi-am schimbat serviciul, acceptând și o scădere a salariului.)
Sunt dileme pe care le-am trăit, întrebări pe care mi le-am pus şi, deşi nu cred că există răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite, ordinea priorităţilor poate fi un indiciu pentru ce fel de persoană eşti şi pentru cum alegi să îţi trăieşti viaţa.
Să negi că maternitatea te schimbă mi se pare un semn de dezechilibru. Să nu înveți din felul în care maternitatea te schimbă cred că este o pierdere.
Pe mine personal, faptul că am devenit mamă m-a făcut să descopăr pasiuni noi și să abandonez obiceiuri, să-mi ordonez viața și să prețuiesc altfel timpul. La serviciu, am devenit mai eficientă și mai creativă. Caut întâi soluții și, foarte târziu, spun că nu pot. Nu fac lucruri care să nu-mi placă, pentru că asta e o lecție pe care nu vreau ca fetele mele s-o învețe.
E drept și că ora la care plec acasă a devenit un aspect important, dar am văzut oameni care sunt în stare să o lălăie în fața calculatorului mult timp după închiderea porților.
Pe de altă parte, a fi părinte înseamnă a te confrunta de multe ori cu un „nu” tranșant. După ce te antrenezi o vreme cu copilul de acasă, sigur vei găsi o cale să te descurci la serviciu într-o astfel de situație, să faci chiar și așa lucrurile să se întâmple. Răbdarea e o calitate pe care mamele și-o vor păstra și la locul de muncă, iar exercițiul de a le transmite și altora cunoștințele tale cred că ar trebui și el apreciat de angajatori.
Deci nu, nu cred că maternitatea deprofesionalizează sau face ca un angajat să merite mai puțin - în termeni de respect, șanse și bani. Cred doar că atunci când devii părinte înveți să pui mai mult suflet în ceea ce faci, iar nu orice job merită o asemenea investiție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu