Fata mamei e de ajutor...

De mai multă vreme, colecționez amintiri și fotografii cu Sânziana ajutându-mă în bucătărie. Aproape de fiecare dată când încerc să fac ceva treabă, vine imediat să participe, indiferent că e vorba de gătit, spălat vase, sortat rufe... Și, desigur, treaba asta lungește foarte mult durata respectivei activități și, uneori, calitatea rezultatului. Dar, cel mai important, e un permanent exercițiu de deprindere a abilităților de zi cu zi, pentru ea, și de răbdare, pentru mine.
Așadar, pentru cei care nu au copii sau poate îi au deja mari și au uitat cum e cu debutul în cariera casnică, o scurtă descriere a unei dimineți obișnuite: scot castroanele în care am de gând să pregătesc ingredientele pentru pâine. Sânziana își ia o lingură și se înființează imediat lângă mine. Cantitățile trebuie să fie destul de exacte, amestec mai multe tipuri de făină, maia, apă, sare, semințe. Când sunt la jumătatea operațiunii, constat că se apăsa de ceva vreme pe colțul cântarului și, deci, toate măsurătorile mele sunt departe de realitate. Încerc să dreg din mers, iar ea începe să amestece cu lingura în castron. Făina sare în toate direcțiile, așa că se decide să amestece cu mâna. Desigur, mânecile de la bluză intră și ele în compoziție, eu sunt cu mâinile pline de aluat, așa că nu o pot ajuta imediat...
Când termin, mergem să ne spălăm împreună. Moment în care se decide că ar fi bine să ne ocupăm și de vasele din chiuvetă. E hotărâtă să nu accepte ajutor nici măcar la lingura cu aluat lipicios sau la untiera unsuroasă, pe care le pune la scurs alături de vasele care aveau vreo șansă să treacă drept curate. În clipa în care cred că am terminat și am scăpat doar cu mânecile ude, un borcan plin cu apă se răstoarnă de pe marginea chiuvetei. Fug repede după o lavetă, suficient cât să răstoarne un castron cu aluatul de pâine.
Până când termin de strâns, vine momentul să frământ din nou. Îi schimb bluza și o las să se avânte iarăși, alături de mine, la treabă. Din primele secunde văd cum mânecile curate întind făina de pe masă peste tot prin jur. Îi atrag atenția și o scutur. Încep să adaug și măslinele în pâine, iar ea le culege una câte una și le mănâncă. Îi zâmbesc și aștept să vină din nou momentul să ne spălăm pe mâini. Și să își ude mânecile. Și să fie nevoie să îi schimb bluza. Și apoi să se gândească că ar mai vrea să spele niște vase.
Toate astea fac parte din viața noastră secretă de zi cu zi. Mai pe seară, când vin acasă ceilalți membri ai familiei, urmele dezastrului au dispărut, pâinea va fi coaptă, vasele puse la loc în dulap și hainele uscate. Sigur, uneori rămân niște semne care pot ridica întrebări unui ochi atent, dar detaliile adevărate nu le știm decât noi.
Din motive obiective, nu pot documenta cap-coadă o astfel de dimineață. Uneori, îmi place însă să fotografiez "rezultatul" într-un stadiu în care ea e mândră de ce a făcut. Iar eu îmi exersez răbdarea...