În drum spre scara curcubeu

O zi de sâmbătă, la prânz. Dacă am fi fost o familie obișnuită, probabil că am fi plecat din oraș. Sau măcar am fi ieșit cu toții la o plimbare. Dar nu suntem. Așa că avem o evaluare la psiholog cu Sânziana. De la începutul anului, e a treia. De fiecare dată, altcineva, alte hârtii, alte discuții, aceleași concluzii. Eu, mereu zâmbitoare și bucuroasă să descopăr câte lucruri știe să facă. Ei, "evaluatorii", sceptici, încruntați, înverșunați chiar. De fiecare dată aud aceeași placă - poate, știe, de ce nu puneți mai multă presiune, să muncească, să facă, să învețe... Cu alte cuvinte, e bine, dar chiar nu se poate să o lăsăm așa...

În teorie, toți sunt de acord cu învățatul prin joacă. În teorie, toți înțeleg că e nevoie de stabilitate emoțională. În teorie, toți sunt blânzi și calzi. În practică... pentru mine sunt morți cu toții. E nevoie de reguli și limite. Nu cumva să ieșim din rând cu metode nemaiauzite. Nu cumva să facem și altfel decât scrie în schemă. Nu cumva să vedem copilul din fața noastră altfel decât un șablon care trebuie colorat neapărat cu culorile adecvate, fără să depășim conturul.

Am numărat așa, din amintiri, de dragul orgoliului meu rănit sâmbătă la prânz: 24 de terapeuți în 9 ani, 11 terapii diferite. Marea majoritate a acestor persoane au avut inclusiv contact fizic cu ea - kinetoterapie, masaj, hidroterapie și altele... Doar gândul ăsta și mi se pare suficient.

Când avea 9 (nouă!) zile (zile!), am fost cu ea la o evaluare, pentru a începe o terapie. Fără legătură cu Sindromul Dravet, că pe atunci nu știam încă diagnosticul. Și medicul care a văzut-o ne-a spus: "Cam târziu! De ce ați așteptat atât?!". Să ne înțelegem, nu era o chestiune de viață și de moarte, copilul a avut scor Apgar 9.

Știu, de fapt, că orgoliul meu nu e cel care contează aici. Și, spre deosebire de toți evaluatorii, eu știu - atât cât se poate știi în cazul unei boli rare - și care sunt așteptările corecte pentru un copil ca Sânziana. Dar tot doare ca naiba. Și m-am săturat să mă duc cu speranțe și să plec bucăți, în făraș.

Dacă vă ocupați cu așa ceva, uitați-vă cu adevărat în ochii părintelui înainte să îi spuneți că nu a făcut destul. Iar dacă sunteți părinți, luați cu voi fărașul la aceste întâlniri, dar folosiți-l ca scut și, dacă e nevoie, și ca armă, în apărare. Eu zic că e bine să ne știm fiecare locul în această echipă pe care ar trebui să o formăm de dragul copiilor.

(Le cer iertare și le mulțumesc terapeuților minunați care au sprijinit-o pe Sânziana de-a lungul anilor. Acest text nu este despre ei.)

După evaluare, i-am propus Sânzianei să căutăm scara curcubeu despre care am citit că a apărut în Cotroceni. A fost bucuroasă de idee. Dar afară era cald, iar corpul ei încă nu a parcurs perioada de adaptare la temperaturile de vară, de care are nevoie în fiecare an. Am găsit scara la capătul unor străduțe întortochiate, după o plimbare un pic prea lungă. Am întrebat-o dacă vrea să o urce. Mi-a răspuns că nu vrea decât să ne întoarcem cât mai repede la mașină, dar că nu crede că poate să facă drumul respectiv. L-a făcut totuși, iar eu m-am temut în fiecare secundă să nu facă o criză.

Dar hei... Am pus presiune. Am muncit. Am reușit. Am văzut scara curcubeu. Pentru o secundă de nefericire.

Data viitoare o s-o vedem și fără muncă, promitem.