Cu toții sperăm, atunci când devenim părinți, că vom lua - într-o primă fază - cele mai bune decizii pentru copiii noștri. Când mai cresc un pic, ne dorim ca măcar să ne consulte când hotărăsc ce vor face în viață. Apoi, când cresc un pic mai mult, sperăm, dintr-un soi de comoditate burgheză, ca deciziile lor să fie în acord cu valorile noastre. Zilele acestea am învățat însă că sunt și decizii extrem de importante pentru copilul tău în care tu, ca părinte, nu ai niciun amestec. E o lecție grea, pe care nu doresc nimănui să o învețe în felul în care am învățat-o eu. Pe scurt, e lecția sistemului medical de stat din România, pe care, din păcate, de data asta nu am mai reușit să-l evităm. Am văzut cum sistemul ăsta îi coboară pe părinți în ochii copiilor din supraoameni în ființe fără de putere, în doar câteva clipe, fără a pune pe altcineva în loc. Același sistem în care, de exemplu, tații nu au niciun drept - dreptul de a-și vedea copilul bolnav, dreptul de a păzi ușa dincolo de care copilul lui se zbate să trăiască, chiar dreptul de a o ajuta pe mamă, așa cum se întâmplă în viața de zi cu zi.
Am născut într-un spital de stat, de două ori, și credeam că știu la ce să mă aștept. M-am înșelat. O maternitate - oricât de crâncene ar fi condițiile - are holurile pline de speranță, de viață nouă. Un spital de copii e de cel puțin două ori mai plin de durere ca unul de oameni mari - durerea părinților se adaugă la cea a micilor pacienți. Am cerut de acasă ceva de scris și, în fiecare clipă liberă, am scris, terapeutic. Încă nu știu dacă am scris doar pentru mine sau voi transcrie, la un moment dat, și aici.
Un singur lucru mi s-a părut pozitiv în toată experiența asta - după câteva zile, am auzit o asistentă spunându-i unui copil care plângea când îi administra tratamentul intravenos prin branulă că îi dă să bea apă fluturașului, așa cum o încurajam eu pe Sânziana.
Acum, Sânziana e bine. Mai avem de trecut un hop, numit RMN, săptămâna viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu