Începând cu a noua zi de viață, Sânziana a avut mereu ceva în picioare - fie bandaje fixe, fie niște ghetuțe speciale. Diagnosticul inițial - varus equin bilateral - a fost unul dur, care m-a făcut să pierd timpul de la ieșirea din spital și până în acea a noua zi citind tot ce-mi pica în mână pe subiect. Un prim ortoped a hotărât sec că e nevoie de ghips și, cu puțin noroc, poate nu ajungem la operație. M-am încăpățânat să mai cer părerea cuiva, având o experiență similară și cu picioarele de nou-născut ale Larei, și am făcut bine. Cel de-al doilea ortoped ne-a schimbat diagnosticul într-unul mai blând, care nu necesita ghips, și ne-a recomandat doar kinetoterapie și bandajele fixe, urmate de ghetuțele de care ziceam. Toate astea au fost suportate foarte bine de piciorușele bebelușei, care s-au îndreptat văzând cu ochii. Ieri această etapă s-a încheiat oficial pentru noi.
Din păcate, toată povestea ne-a mai confirmat o dată faptul că unii medici recomandă calea cea mai scurtă în detrimentul uneia poate mai de durată, dar mai non-invazive, că nu discută toate variantele cu părinții, pentru a o alege împreună pe cea mai potrivită contextului. Îmi spunea cineva mai demult (un medic) că unii doctori comunică părinților un diagnostic mai grav pentru ca rezultatele tratamentului să pară mai spectaculoase și lor să le crească cota. Mi se pare foarte trist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu