Caietul colorat cu amintiri

Alegem să îngropăm undeva în sertarele minții amintiri dureroase, ca să putem merge mai departe. Se întâmplă, însă, când ne așteptăm mai puțin, să iasă la iveală. Așa cum am pățit căutând într-o cutie uitată pe balcon, unde am descoperit un caiet vesel și plin de praf. Mi-a atras atenția imediat și m-am întrebat de unde o fi, ce poveste o avea.

L-am deschis și mi-am amintit imediat. L-am primit în timpul celei mai dificile spitalizări pe care am avut-o cu Sânziana de la o prietenă bună, venită să ne vadă. Pe lângă scheme de medicație, notițe din timpul discuțiilor cu echipele de medici care ne vizitau cu îngrijorare și alte lucruri pe care le-am considerat utile la momentul respectiv, caietul are și niște pagini cu desene. I-am desenat Larei când a venit și ea să ne vadă, mi-a desenat și ea mie, să îmi țină de urât în zilele și nopțile lungi în care stăteam pe câțiva centimetri din patul de spital, în liniștea unei rezerve în care Sânziana nu râdea.

Caietul acesta cu o copertă atât de veselă mi-a readus pe loc în suflet toate trăirile de atunci, spaima că poate nu ne mai întoarcem acasă, că poate nimic nu va mai fi ca înainte. Dar greul greu a trecut atunci, ne-am externat chiar de ziua mea, și îmi amintesc cât de tare m-am bucurat să mă pot încălța cu pantofi și aud scârțâitul zăpezii din prima zi de primăvară.

N-au trecut decât trei ani de atunci și totuși, din fericire, o veșnicie.

Împreună cu caietul cel vesel, am găsit și caietul de la prima spitalizare, când a început toată povestea noastră. Pe acela însă nu-l deschid astăzi. Mai las să treacă o veșnicie înainte să îmi fac curaj.