Șase

Culori, culori peste tot... Creioane cerate, creioane de lemn, carioci, pixuri și apoi iar creioane cerate, de lemn și carioci... Foaie după foaie, Sânziana vorbește într-una despre personaje inspirate din povești, care însă capătă noi și noi înfățișări prin creioanele ei și trăiesc întâmplări grozave pe măsură ce vizitează universul imaginar creat de ea.

Cu greu se oprește când o rog să facem altceva... „Bine, mamă, încă un desen și gata...” Apoi, la final, întoarce foaia și scrie: „Pentru mama, cu drag, te iubesc, la mulți ani”. A învățat să scrijelească vocalele mari de tipar și tot încearcă să le combine astfel încât să capete sensul dorit. Încearcă să schițeze și cifrele, pe care de altfel le citește bine de mai multă vreme. „Vreau la școală, mama, am aproape 6 ani acum”, îmi spune, cu liniștea gândului că diferența dintre grădiniță și școală, în cazul nostru, e de numai un etaj. A învățat de-acum să urce singură scările, deci de ce ar mai rămâne la parter?

E grăbită să vadă, să cunoască, să audă. Totul trebuie încercat, trăit, experimentat. Pe stradă oprește copiii de care îi place și le spune cum o cheamă, ce vârstă are și îi întreabă abrupt dacă vor să fie prieteni. Nimeni nu poate rezista unei așa mari bucurii de experiențe noi.

Timpul cu totul pare altfel lângă ea. Trece greu, cu fiecare lucru ce trebuie învățat în etape descompuse, pe îndelete, explicat și repetat, și totuși parcă zboară, cu fiecare lucru nou de încercat imediat după ce l-a luat în stăpânire pe precedentul.

Rămâi, Sânziana, lângă noi, așa însetată mereu de tot ce n-ai putut o vreme și acum pare să nu-ți mai ajungă. Să nu încetezi niciodată să ne uimești! La mulți ani!

PS: O scenă de azi dimineață în loc de fotografie. Mi-am pornit melodia aceasta și m-a întrebat dacă e compusă de Adele. I-am răspuns că nu și am întrebat-o de ce s-a gândit la ea. „Că are un pic de blue în ea...”