Cursuri pentru bunici

Dacă la noi sunt pe val cursurile pentru părinți, la alții au apărut cursurile care îi (re)învață pe bunici cum să se poarte cu cei mici. Și, uitându-mă în parcuri, unde majoritatea copiilor vin dimineața cu bunicii, mi se pare că nu e deloc deplasat.
M-a amuzat partea din acest articol unde trainerul spune că sunt ușor de recunoscut acei bunici care vin trimiși de copiii lor, părinții, pentru că au o atitudine ostilă - stau cu mâinile încrucișate în piept și refuză contactul vizual.
Îmi place și partea în care autorul articolului atrage atenția bunicilor că nașterea unui nepot nu este o ocazie pentru ca ei să arate ce știu, pentru că, în zilele noastre, părinții au multe alte resurse de informații, majoritatea mai cuprinzătoare decât cei de care au fost ei înșiși crescuți. Niciun motiv de orgolii rănite aici.

Parisul într-un Ergo

Am plecat la Paris pentru zece zile cu Ergo și cărucior. Pe al doilea l-am folosit de la aeroport spre casă, iar apoi din nou în ultima zi, spre aeroport, însă de data asta pentru a căra un rucsac. Și totuși, Sânziana a fost peste tot pe unde ne-au dus pe noi picioarele și a văzut totul de la aceeași înălțime cu noi.
Ce mi se pare mie fantastic este că am putut să ne plimbăm destul de mult având în vedere programul ei intens de somn de peste zi, somn pe care în cărucior nu și-l face, însă în Ergo s-a arătat mulțumită.
Nu pot să spun că pentru spatele meu sau al lui Bogdan plimbările astea, cu o durată medie de 4-5 ore, au fost fără urme. Dar cum o dădeam jos și ne relaxam un pic, urmele astea dispăreau și ele.
Adăugați la toate obiectivele turistice și patru vizite la trei spitale și veți avea o imagine cât de cât completă asupra sejurului nostru la Paris.

 

 

PS: Recensământul sistemelor de purtare pe meleaguri pariziene a avut ca rezultat două wrapuri neelastice cu câte un bebeluș de aproximativ șase luni și un alt Ergo la o fetiță de circa un an.

Exerciții de seară

În fiecare seară, când suntem cu toții acasă, Sânziana face scurte plimbări de la un părinte la celălalt. Se desprinde din ce în ce mai ușor și distanța crește câte un pic de la o seară la alta. Dar nu vă imaginați vreun pic de caznă în exercițiile astea. Nu, totul se face în hohote. Cum ne-a obișnuit.

Frica de vaccinuri

Schema de vaccinare este una dintre cele mai mari bătăi de cap ale mamelor din ziua de azi. În cercul nostru de cunoscuți, tot mai mulți aleg să nu vaccineze copiii, dar nu am idee care e amploarea fenomenului. Astăzi am dat peste prima statistică pe acest subiect, e drept că de la americani.
Mi s-a părut interesantă teoria conform căreia oamenii nu se mai întâlnesc cu bolile împotriva cărora își vaccinează copiii și atunci nu se mai tem de ele, în vreme ce autismul - considerat în unele cazuri ca un efect secundar al vaccinurilor - este tot mai răspândit.

Din Time:
"One of the biggest problems with vaccines is that they are so effective in reducing vaccine preventable disease outbreaks, that most parents today don't have any personal or even second or third level experience with these diseases and how devastating they can be," says Dempsey. "Converse to that, a lot of parents today know people whose kids have autism, and because there have been questions raised about the association of vaccines to autism, people feel the risks of vaccination are worse than the risks of the disease they prevent, which isn't the case."

Pe MedPage Today sunt statistici mai detaliate pe același subiect.

Măsura iubirii

Se zice că, în general, copilul cel mic dintr-o familie e preferatul mamei. Eu nu simt că aș iubi-o altfel pe vreuna dintre fete.
Uneori, Lara îmi spune că mă iubește mai mult decât o iubesc eu. Îi răspund mereu că iubirea nu se măsoară: atunci când iubești, o faci cu totul. Nu există să iubești mai mult sau mai puțin.
Oricum, complex și delicat subiectul. Ca dovadă, revista Time îi dedică un cover story.

http://healthland.time.com/2011/09/22/favoritism-why-mom-likes-you-or-one-of-your-siblings-best/
One oft-cited study showed that about 70% of fathers and 65% of mothers exhibit a preference for one child or another. For fathers, it's most often the youngest girl; for mothers, it's typically the oldest boy. And remember, the key here is the exhibited preference. Since parents do such a good job of concealing any bias — especially when a scientist is watching — the numbers are almost certainly a good deal higher.

UPDATED: Dacă v-a plăcut...

UPDATE: Am câștigat! Mulțumim. Îmi propun să mai participăm și în alte luni, pentru că nu cred că, în contextul actual, se poate scrie prea mult despre alăptare.

În aproape un an de când am început să țin blogul Sânzianei, ca să nu se supere pe sora cea mare, am scris în primul rând pentru mine - pentru că îmi place să scriu despre ce mi se întâmplă, apoi pentru ea - să se amuze când o să fie mare și poate să îi folosească când o să devină mamă. O singură dată am scris în primul rând pentru el - iubitul și tatăl, nedrept trecut uneori într-un plan invizibil, deși în familia noastră e de multe ori vioara întâi.
Judecând după statistici, acel post - în prezent cel mai citit de pe blog - nu a fost însă doar pentru el. Pare să fi atins multe actuale sau viitoare familii și m-am bucurat să se întâmple așa, pentru că l-am scris în săptămâna în care a fost ziua lui de naștere și, astfel, am putut să-l adaug pe lista de cadouri. De aceea, l-am înscris și într-un concurs, alături de alte povești impresionante și texte cu informații utile pentru mămicile la început de drum. Site-ul care găzduiește acest concurs este, la rândul lui, o resursă importantă în domeniu.
Mai sunt trei zile în care, dacă vă numărați printre cei cărora le-a plăcut povestea noastră, o puteți vota aici. Mulțumim.

Un an cu Sânziana - lecții de viață

Un an cu Sânziana!

S-a făcut un an de când suntem patru, de când iar mă minunez zi de zi de tot ce înseamnă să aduci pe lume un copil, un an de când am luat-o de la capăt cu lecțiile despre lumea bebelușilor.
Astăzi îi cântăm „La mulți ani” Sânzianei, iar eu îi mulțumesc - mai mult decât o fac de un an încoace - pentru că mă ajută să fiu mamă. Prima lecție pe care mi-a dat-o a fost să nu cred că dacă am trecut o dată prin experiența maternității am tot ce-mi trebuie s-o iau de la capăt. Cred acum că de fiecare dată e altfel și o mulțime de lucruri pe care le-am făcut la Lara se puteau face altfel sau nu trebuia să le fac deloc. Și mai cred că fiecare copil e unic, pentru că fiecare om e unic. Iar bebelușii nu sunt mai puțin decât oameni - au personalitate, preferințe, gusturi, tabieturi.
A doua lecție este că o naștere frumoasă îți dă multă putere și te poate face să crezi că poți muta și munții din loc. O experiență de viață neprețuită. Voi spune oricărei viitoare mame - și în special fetelor mele când vor fi mari - să se gândească bine în lunile de sarcină ce reprezintă pentru ele nașterea, să citească mult despre asta și despre experiențele altora, să-și facă un plan pentru cum doresc să se întâmple lucrurile în cazul lor și să lupte pentru acest plan. Merită.
A treia lecție - pe care n-o consider încă încheiată - este cea a tuturor sentimentelor care apar odată cu venirea pe lume a celui de-al doilea copil, respectiv a unui frate sau a unei surori. Lara s-a schimbat și continuă să se schimbe de când e soră, fața Sânzianei strălucește într-un fel aparte când își vede sora mai mare, eu m-am schimbat de când trebuie să împart totul între cele două fete. E un subiect foarte vast și nu tocmai simplu și probabil că noi toți vom continua să învățăm despre el cât vom trăi.
Urmează apoi un cumul de lecții aparent minore, dar care cred eu că ajută mult la formarea unei relații frumoase cu copilul - lecțiile primelor zile de după naștere: alăptarea, îngrijirea nou-născutului, lupta cu oboseala și cu hormonii, refacerea după sarcină... Cum să jonglezi cu tot ce e de făcut imediat ce ajungi de la spital acasă deși nu-ți dorești decât să dormi, cum să ghicești ce mesaj vrea să-ți transmită plânsul disperat al copilului care doar așa știe să se exprime, cum să zâmbești deși ai în față un scutec care aduce a pictură abstractă... sunt întrebări pe care nu ți le pui decât cu o secundă înainte să fie nevoie să știi și răspunsul.
După „răgazul” primelor luni, când credeam că am intrat într-o oarecare rutină și că diversificarea avea să fie de-atunci înainte principala provocare, am mai învățat o lecție: cea a disperării părintelui unui copil grav bolnav, a părintelui care trebuie să rămână neclintit, deși ar vrea s-o ia la fugă, a părintelui care trebuie să îndure umilințele unui sistem medical greșit, pentru că de acolo poate veni salvarea copilului lui, a părintelui care trebuie să continue să zâmbească, deși nu ar vrea decât să plângă.
Apoi, a venit o super-lecție: bucuria unui copil îți dă curaj să crezi altfel decât toți ceilalți, să zici „nu” când toată lumea spune „da”, să speri nebunește că toți ceilalți se înșeală.
Însă, peste toate, cea mai importantă lecție a fost că nu trebuie să ne oprim niciodată din învățat. Pentru toate astea, îi mulțumesc Sânzianei și aștept cu bucurie următorii ani cu ea, cu ele!

Bagajul bebelușului

Zilele trecute am trimis unei viitoare mămici o listă orientativă de lucruri utile. Lista o am în calculator de când Lara era mică de tot, iar experiența mea de mamă așișderea. După ce am trimis-o, m-am speriat eu singură: e lungă rău, deși n-am avut atât de multe gagdet-uri cum am văzut pe la alții. Ba mai mult, scriam acolo negru pe alb că sfatul meu e să nu cumpere suzete, biberoane, sterilizator și alte lucruri din gama asta pentru că e posibil (și de dorit) să nu aibă nevoie de ele.
În plus, lista mea cuprinde accesorii necesare doar pentru primele săptămâni, până te dezmeticești (sau nu :D) ca mamă și începi să discerni singură ce îți trebuie și ce nu pentru bebelușul tău. Și ca să fie și mai clar, rolul acestei liste - așa cum îl văd eu - este tocmai de a limita eventualele investiții în bagajul celui mic, de a tempera elanul acela de a cumpăra tot ce se găsește pe rafturile de puericultură, cum am văzut de multe ori că fac cuplurile care urmează să devină părinți peste doar câteva săptămâni. Încercam să spun, deci, că doar câteva articole de îngrijire și de îmbrăcăminte sunt suficiente pentru a primi pe lume foarte bine un bebeluș. Leagănele, cărucioarele - de iarnă și de vară, premergătoarele, tricicletele, trotinetele, bicicletele și cine mai știe câte - asta ca să rămânem doar în zona mijloacelor de locomoție - nu sunt un „must have”.
Sunt împotriva celor mai multe dintre accesoriile pentru bebeluși care pot fi cumpărate astăzi din magazine. Sunt de acord că unele sunt semn al progresului, că nu ne mai putem crește copiii așa cum se întâmpla acum nu mai departe de 20 de ani, să zicem. Însă cred că o parte dintre aceste lucruri au și rolul de a ne îndepărta de copiii noștri. Ne ajută pe noi ca părinți pe termen scurt, dar de fapt, pe termen lung, ne îngreunează misiunea de a ne crește copiii - îi înșelăm (punându-i în leagăn), le limităm independența (cu țarcul sau premergătorul), îi întârziem în formarea unor deprinderi proprii de masă și somn (cu suzeta) și așa mai departe.
Am trișat și eu câte puțin cu unele dintre aceste accesorii. De fiecare dată când am ajuns în punctul în care copilul mi-a arătat că nu îi e bine n-am putut să merg mai departe. Într-o lume ideală, în care timpul și banii ar fi la dispoziția mea, n-aș cumpăra decât un singur lucru: o curte mare, cu iarbă și pomi și insecte și pietre și un râu... Și aș sta acolo cu bebelușul meu, să ne bucurăm de tot și de toate, să ne jucăm și să învățăm. Cam ca acum 20 de ani și mai bine :)
Dar pentru că lumea în care trăiesc nu e chiar ideală, mi-am pus pe listă câteva dintre accesoriile alea, alegându-le pe cele care mă ajută intervenind cât mai puțin în relația noastră.

Despre familie

Am citit în numărul Decât o revistă dedicat familiei că vârsta medie a unei românce la prima căsătorie este 26,3 ani, iar vârsta medie la care devine pentru prima dată mamă este 25,3 ani. Și pentru că și noi ne-am înscris în aceste tendințe, datele astea m-au pus pe gânduri.
Înțeleg că majoritatea copiilor din România vin pe lume astăzi fie doar din dorința mamelor, fie în cupluri necăsătorite. Știu din proprie experiență că e perfect posibil ca acestea din urmă să funcționeze chiar mai bine decât familiile cu patalama și deci nu asta mă îngrijorează. În schimb, mă întreb - pentru că sunt statistici la nivel de țară, care acoperă toate mediile - câți bebeluși sunt azi în grija unor mame singure?
Am găsit infograficul din DOR aici.

Părinți pentru totdeauna

Unii viitori sau proaspeți părinți - printre care m-am numărat și eu înainte s-o am pe Lara - așteaptă cu interes momentul în care, după naștere, lucrurile vor reveni la „normal”, respectiv la programul de dinainte. Veștile sunt bune pentru unii, rele pentru alții: răspunsul e niciodată. Viața unui om se schimbă de la mult mai puțin de atât, însă după venirea pe lume a unui copil pur și simplu gravitează în jurul acestuia. Odată ce am înțeles asta mi-a fost ușor să accept că n-are niciun rost să mai aștept clipa când voi putea ieși din nou în barurile în care mergeam înainte, că nu voi mai putea alege aceleași destinații de vacanță, că până și o parte din cărțile pe care mi le cumpăr vor fi despre cu totul altceva. Iar când intru într-un magazin de îmbrăcăminte... ei bine, da, mă duc direct la rafturile cu lucruri pentru copii.
De când sunt mamă am plecat de două ori departe de una singură: o dată cu serviciul și, la întoarcere, când am pierdut avionul spre casă, am făcut o cădere nervoasă pentru că urma să mai stau câteva ore în plus fără să o văd pe Lara, iar a doua oară într-un weekend prelungit cu Bogdan, unde am vorbit aproape necontenit despre ce-o face ea acasă. Nu mai facem :)
Știu părinți care aleg în fiecare an să își facă un concediu fără copii și unul cu. Nu înțeleg. Există familie cu jumătate de normă? Mai mult, se minunează de comportamentul schimbat pe care copiii îl au la întoarcere. Într-o discuție cu niște educatoare pricepute am aflat că până la 3 ani cei mici au reacții fizice atunci când sunt separați mai mult de 2-3 zile de mama lor. De câte ori n-am auzit părinți plângându-se că exact când se hotărăsc ei să plece undeva în doi se îmbolnăvește, ca un făcut, copilul...
Nu spun că unii ar fi mai puțin părinți dacă râvnesc tot timpul la clipele lor de adulți, dar cred că ar fi mai echilibrați dacă ar accepta că viața li s-a schimbat. Pentru totdeauna.

Părinții neputincioși

Cu toții sperăm, atunci când devenim părinți, că vom lua - într-o primă fază - cele mai bune decizii pentru copiii noștri. Când mai cresc un pic, ne dorim ca măcar să ne consulte când hotărăsc ce vor face în viață. Apoi, când cresc un pic mai mult, sperăm, dintr-un soi de comoditate burgheză, ca deciziile lor să fie în acord cu valorile noastre. Zilele acestea am învățat însă că sunt și decizii extrem de importante pentru copilul tău în care tu, ca părinte, nu ai niciun amestec. E o lecție grea, pe care nu doresc nimănui să o învețe în felul în care am învățat-o eu. Pe scurt, e lecția sistemului medical de stat din România, pe care, din păcate, de data asta nu am mai reușit să-l evităm. Am văzut cum sistemul ăsta îi coboară pe părinți în ochii copiilor din supraoameni în ființe fără de putere, în doar câteva clipe, fără a pune pe altcineva în loc. Același sistem în care, de exemplu, tații nu au niciun drept - dreptul de a-și vedea copilul bolnav, dreptul de a păzi ușa dincolo de care copilul lui se zbate să trăiască, chiar dreptul de a o ajuta pe mamă, așa cum se întâmplă în viața de zi cu zi.
Am născut într-un spital de stat, de două ori, și credeam că știu la ce să mă aștept. M-am înșelat. O maternitate - oricât de crâncene ar fi condițiile - are holurile pline de speranță, de viață nouă. Un spital de copii e de cel puțin două ori mai plin de durere ca unul de oameni mari - durerea părinților se adaugă la cea a micilor pacienți. Am cerut de acasă ceva de scris și, în fiecare clipă liberă, am scris, terapeutic. Încă nu știu dacă am scris doar pentru mine sau voi transcrie, la un moment dat, și aici.
Un singur lucru mi s-a părut pozitiv în toată experiența asta - după câteva zile, am auzit o asistentă spunându-i unui copil care plângea când îi administra tratamentul intravenos prin branulă că îi dă să bea apă fluturașului, așa cum o încurajam eu pe Sânziana.
Acum, Sânziana e bine. Mai avem de trecut un hop, numit RMN, săptămâna viitoare.

Sora cea mică

Am scris despre ce înseamnă să fii o soră mai mare, acum câte ceva și despre perspectiva surorii mai mici. Sânziana s-a născut zâmbind și continuă s-o facă și în prezent, cu sau fără motiv, cu sau fără adresă, chiar și atunci când vede pe cineva pentru prima oară. După o vreme, ne-am gândit că zâmbetul ăsta al ei e un fel de mecanism de auto-apărare. Știa, probabil, că vine într-o lume în care are o concurență puternică și a apelat la farmecul personal pentru a rămâne în competiție.
Însă cel mai adesea zâmbetele Sânzianei se îndreaptă spre Lara. Toată fața i se luminează când o vede pe cealaltă ființă de talia ei din casă. Camera Larei e locul unde își manifestă bucuria necondiționat, sonor, iar simplul fapt că stă în patul surorii mai mari pare s-o încânte nespus.
Sora cea mică nu va fi decât cu greu singură, chiar dacă asta înseamnă și o față curioasă aplecată deasupra ei când deschide ochii dimineața, dar și lovituri primite mai mult sau mai puțin din greșeală.
Un alt motiv de bucurie este experiența părinților. La al doilea copil, mare parte din lucruri merg mult mai ușor - chiar dacă preferințele celor două fete sunt destul de diferite -, iar relaxarea se simte de ambele părți. Majoritatea celor necesare (cărucior, scaun de mașină, scaun de masă etc.) există deja ori, dacă s-au deteriorat, știm exact ce vrem (și ce nu vrem) și unde să găsim, deci un motiv de stres în minus. La fel, aproape toate hainele și jucăriile vor fi la mâna a doua, dar pline de încărcătură și poveste.
E greu să nu faci comparații: „La vârsta ei, Lara era deja în picioare” sau „Lara dormea mereu în cărucior, Sânziana vrea doar în pat” sau „Lara nu era așa veselă”. Și, la urma urmei, sunt cumva nedrepte comparațiile astea - fiecare copil este unic.
Pe de altă parte, ca părinte, unele lucruri vrei să le faci diferit a doua oară - pentru că între timp ai aflat că e mai bine așa, pentru că ai primit o altă recomandare sau pur și simplu pentru că vrei să încerci ceva nou. Și atunci, pe lângă faptul că lucrurile par din nou ca la început, cu veșnica întrebare „Oare fac bine?”, apar și remușcările cum că prima dată n-ai știut sau n-ai putut.
În fine, și dacă dragostea nu se împarte la doi, cu timpul, din păcate, lucrurile stau altfel. Unele activități nu sunt potrivite pentru orice vârstă și, în plus, un copil își poate dori să fie la un moment dat singur în centrul atenției părinților lui. Negocierile sunt dureroase și, indiferent de rezultat, te întrebi ce face una cât tu stai cu cealaltă.
Însă, tot ceea ce acum se împarte, în timp se va aduna. Niciuna dintre ele nu va fi singură: sora cea mică va avea pe cineva care să-i arate calea, iar cea mare pe cineva care să-i amintească bucuria lucrurilor mărunte.