Prinsă cu treburile administrative legate de asociație,
site, maraton etc., am întârziat să fac o „fotografie” a Sânzianei la vârsta de
doi ani. O fac acum, la 2 ani și o lună. Veselă nevoie mare în continuare, de
când se trezește și până la la 1-2 la prânz, când cere brusc să doarmă, sora
cea mică nu mai e chiar așa de mică.
Îi place mult să fim cu toții și ne strigă pe rând. Când
deschide ochii dimineața trece în revistă pozele de familie de pe perete și îi
place să ne recunoască în ele. Știe apoi că tata și Lara pleacă „pa” și a
înțeles chiar că, de la o vreme, destinația nu mai e grădinița, ci școala.
Oricum, asta nu e foarte important, atât timp cât în ambele locuri se poate
spăla în voie pe mâini la chiuvetă montată la semi-înălțime.
În afară de joaca cu apa, îi plac păpușile, pe care le
leagănă, le plimbă și cărora le dă țiți. Uneori, luăm câte una la plimbare, la „u-a”
(adică uța).
Alternează momentele de energie maximă, când se plimbă în
sus și-n jos cu câte o carte sau jucărie, cu cele de leneveală, când se așează
tacticos pe un fotoliu și bate ritmic din picior, ca o bătrânică.
E cochetă și se bucură de orice haină frumoasă, brățară,
agrafă sau încălțări. Atât de mult că uneori nu mai vrea să le dea jos. Au fost
zile uscate și destul de călduroase când a ținut morțiș să iasă afară cu
cizmele de cauciuc sau dăți în care s-a plimbat prin casă cu geaca cea nouă pe
ea. Nouă vorba vine... cam toate hainele provin din dulapul Larei, aproape
direct. La 2 ani, Sânziana poartă lucrurile care i-au venit Larei până la 4-5
ani.
Și totuși, micul gigant mănâncă în continuare firimituri și,
în general, nu mai mult de o masă cât de cât legată pe zi. A început să aibă și
singură inițiativa de a băga ceva în gură, dar de multe ori nu înghite mâncarea
pe care a ales-o sau pe care a acceptat-o de la noi.
Periile sunt, cel mai probabil, articolul preferat. I-au
plăcut mereu, dar de când am început hipoterapia și și-a periat acolo căluțul
vrea să perieze mereu o jucărie sau pe unul dintre noi. La rândul ei, îi place
să fie mângâiată cu o perie de duritate medie. Le și roade din plin, mai ales
că e în plină erupție a ultimelor măsele.
E fascinată și de „pucii”, papucii adică. Se încalță cu ai ei,
cu ai Larei, cu ai lui Bogdan și, mai rar, cu ai mei. Deși e încă destul de
nesigură pe picioare, când are papuci pare să se descurce destul de bine,
indiferent de măsură.
Cuvintele nu sunt chiar cele mai bune prietene ale ei. De
puțină vreme a început să lege câte două sau chiar câte trei, fără ca numărul
lor să fie prea mare. În schimb, are o mulțime de semne pe care le folosește
pentru a se face înțeleasă și oricine petrece câteva minute cu ea începe să-i
prindă limbajul. Dar, deși nu reușește să pronunțe prea multe sunete, urmărește
cu mare atenție orice povestire, chiar una lungă și spusă în ritm obișnuit.
Inclusiv din dialogurile dintre adulți, când recunoaște despre ce se vorbește,
semnalizează.
Când mergem pe stradă arată mereu câte ceva particular la
oameni: o pereche de ochelari, o pălărie, o pereche de căști în urechi sau un
bandaj la mână. Și oamenii o remarcă – rareori trece o zi fără să se oprească
cineva în dreptul nostru să o admire. Pentru trecătorii de pe stradă, e un
copil haios, sociabil, numai bun de îndrăgit.
De fapt, și pentru noi la fel. Doar că, în plus, noi o mai
strigăm prin casă și „bucurie” sau „fluturaș”. Iar Lara spune că pe Sânziana o
iubește cel mai mult pe lumea asta, oricât de mult încerc eu să-i explic că
iubirea nu are măsură.
