Fără borcănașe

Zilele trecute a fost o prietenă la noi acasă, cu fetița de un an și jumătate. La un moment dat, a scos din geantă un borcănaș cu mâncare pentru copii. Sânziana a poftit și a primit câteva lingurițe. Așa mi-am dat seama că am ajuns la 2 ani și jumătate fără să punem gura pe vreun borcănaș.
E drept că o parte din anii ăștia a fost într-o adevărată grevă a foamei și a fost exclusiv alăptată. Dar mă gândesc că alegerile acestea le aparțin exclusiv părinților, nu e ca și cum cei mici le-ar cere de pe raft.

O mare sărbătoare

Nu știu dacă ați observat până acum timeline-ul din partea de jos a acestei pagini. Nu cel cu vârsta Sânzianei, ci cel denumit „Mai mult decât lapte”. Mai adăugați la cifra de acolo un an și jumătate cu Lara (prea puțin dacă mă întrebați acum) și aveți motivul pentru care scriu acum despre alăptare.
Mai mult, ieri a început Săptămâna Internațională a Alăptării. Fiecare se pregătește cum știe de așa o sărbătoare: unele mame fac ce fac ele de obicei (alăptează :D), altele își amintesc frumos că au făcut-o cândva, iar unele aleg să vorbească despre efectele lipsei de informație legate de alăptare.
Mi-am propus ca pe viitor să văd cât mai puține proaspete mame care să nu știe ce e de știut legat de acest minunat proces, astfel încât să meargă totul blând și lin, cum se întâmplă când își faci temele.
Pentru asta, pun aici trei filmulețe pe subiect, fiecare unic și util în felul său. Mi s-a părut interesant un calcul făcut de doamna doctor Ana Culcer în cel de-al treilea film referitor la cheltuielile cu laptele praf în primul an de viață: 120 de milioane de lei vechi. Mărturisesc că habar n-am cât costă o cutie de lapte praf. Știam că e scump, dar suma asta chiar îmi dă fiori.

Jumi-juma

Din nou niște cifre despre alăptare, pentru că îmi propun să urmăresc cum o să crească la loc, încet-încet. (Titlul se referă la datele UNICEF valabile pentru 79 de țări. De aici.)

Pe copertă

Faptul că subiecte precum alăptatul prelungit, cosleeping-ul și purtatul copiilor au ajuns pe coperta revistei Time nu poate decât să mă bucure. Indiferent de marea de comentarii negative pe care le stârnește acest lucru. Faptul că milioane de oameni din toată lumea văd, poate pentru prima dată, imagini precum cele de mai jos iarăși nu are cum să fie decât un lucru bun. Indiferent de câți se vor declara „dezgustați”. O revistă de colecție!
Cover story-ul cuprinde un material cu fotografii a patru mame adepte ale stilului attachement parenting, un articol despre dr. William Sears, cel care a teoretizat acest stil, un interviu cu mama de pe copertă, care își alăptează băiatul natural de 4 ani și pe cel adoptat, de 5 ani, precum și un comentariu despre alăptatul extins. Cel puțin cam asta am reușit eu să găsesc pe site. Aștept și varianta tipărită.

Sursa foto: Time

Mi-ar fi plăcut să știu

Unele lucruri le facem fără să știm de ce. Altele, le facem altfel decât am vrea, pentru că nu avem curaj să ne ascultăm cu adevărat sau pentru că prea multă lume din jurul nostru face așa. Însă pe altele le facem pentru că știm sigur că așa e bine.
Acum cinci-șase ani, nu prea găseai la tot pasul povești despre naștere și mame deschise să povestească și să-ți dea ajutor concret în momentele de ananghie. Eu m-am dus să o nasc pe Lara fără să știu că, înainte de expulzie, și contracțiile pot fi dureroase. Cam ăsta a fost nivelul meu de informare atunci. Apoi, la Sânziana, am fost tentată să cred că dacă am mai trecut o dată printr-o naștere, nu mai e nevoie să mă informez. Noroc că m-am corectat la timp și noroc că am avut ce citi și asculta. Mare parte din norocul ăsta se datorează și oamenilor care gravitează în jurul Asociației pentru Naștere Naturală și Alăptare.
PS: Nu am scris la ce secundă apărem noi pentru că toate mesajele din film merită citite!

Matematica alăptării

Sunt multe spirite care se încing atunci când apare în discuție subiectul alăptării. Eu însămi tind să strâmb din nas când aud practici cu care nu sunt de acord. Dar, până la urmă, alegerea îi aparține fiecărei mame, chiar dacă, din păcate, efectele le resimt bebelușii.
Aș vrea totuși să pun aici statisticile care apar în această discuție, pentru ca, înainte de a trage vreo concluzie, să fie cât se poate de clar cum e cu vrutul și pututul. Deci: 12,6% dintre mamele din România alăptează exclusiv până la șase luni (adică 87,4% nu alăptează exclusiv); 0,01% nu pot alăpta din cauze fiziologice (adică 99,99% pot alăpta). Și uite așa o discuție încinsă devină calmă.

Manduca drive test sau șapte pași spre libertate

UPDATE: Veți auzi mai des de la noi despre Manduca de-acum încolo, pentru că după campania de testare am câștigat una!

Dacă nu sunteți pentru prima dată aici știți că cea dintâi plimbare a Sânzianei, la aproximativ două săptămâni, a fost într-un sling. Și, cel mai probabil, știți și că de fiecare dată când am avut ocazia să încercăm un nou sistem de purtare - fie el wrap elastic, țesut, mei-tai sau un Ergo, din categoria SSC - am profitat din plin. Pe scurt, când vede un sistem de purtare, copilul ridică un picior, semn că vrea sus.
Ceea ce e posibil să nu știți e că îmi doream tare mult să văd la față și o Manduca. Așa că, atunci când am avut ocazia, m-am înscris în campania de testare organizată de Hiphip.ro și apoi m-am pus pe numărat cele fix 55 de zile care au trecut până ne-a venit și nouă rândul.

PRIMA IMPRESIE
Așteptam deci cu nerăbdare Manduca, dar totuși, pe măsură ce termenul se apropia, m-am autoiluzionat că, după o vacanță de zece zile la Paris cu un Ergo, nimic nu mă mai poate surprinde. M-am înșelat. Am spus oau de la prima întâlnire!
Extensia pentru spate m-a făcut ca în primele minute să testez Manduca cu ambele fete - de 5 ani (18 kilograme) și 1 an și 3 luni (14 kilograme). Pe rând și chiar deodată :D

Deși statura lor e diferită, amândouă au stat foarte comod, iar eu am tras rapid concluzia că Manduca e un sistem de purtare care chiar poate fi folosit la toate vârstele copilului (limita de greutate este de 20 de kilograme).

TESTAREA PROPRIU-ZISĂ
Cele două săptămâni în care am putut testa Manduca au continuat însă doar cu Sânziana. Am avut noroc de vreme bună în cea mai mare parte și chef de plimbări.
Din prima am apreciat materialul moale și destul de subțire din care e făcută Manduca. În mod normal, acum fiind deja iarnă, n-aș fi dat atenție acestui detaliu, însă pentru că astă-vară am văzut la treabă alte sisteme de purtare știu cât e de important materialul. În concluzie, bilă albă Manduca.
Calificative bune a primit Manduca și la capitolul confort pentru bebe - reprizele de somn cu tot cu factori perturbatori stau mărturie în acest sens, respectiv pentru purtător - am simțit ceva-ceva dureri de spate doar la un drum de două ore, dar au dispărut instantaneu după ce am dat copilul jos. De asemenea, am alăptat cu succes în Manduca, în plină stradă și din mers, fără ca vreunul dintre trecători să aibă habar de ce făceam noi acolo.

Manduca oferă mai multe variante de purtare - în față (cu bretelele paralele sau în cruciș), în spate, pe șold. Le-am testat pe toate prin casă și, cu instrucțiunile în față, nu ne-am opintit deloc. Însă la plimbările propriu-zise de afară noi am rămas la varianta „clasică”, respectiv în față cu bretelele paralele, pentru că așa aveam cea mai mare experiență și eram sigură că mă pot descurca singură în parc să o dau jos și să o pun la loc sau să o alăptez. Pentru această variantă clasică, mișcările mi-au intrat deja în reflex și am numărat că sunt necesari șapte pași pentru a fi gata de plimbare.

Manduca

I-am numit șapte pași spre libertate pentru că, după ce ai ieșit din casă cu copilul în Manduca, simți că orice destinație e accesibilă și că niciun drum nu e prea lung.

CE NU NE-A PLĂCUT
La capitolul minusuri aș menționa catarama din talie, care mi-a cam dat de furcă și, judecând după urmele de pe plastic, nu doar mie (deși probabil e o chestiune de obișnuință), precum și lipsa unui sistem de susținere a picioarelor la copiii mai mari. Mi-am dat seama de necesitatea lui când am purtat-o pe Lara și i se bălăngăneau picioarele în toate direcțiile, plus că loveam diverse cu ele. De confort nu mai zic.
La prima vedere și prin comparație cu Ergo, m-a mai deranjat lipsa unui săculeț propriu, în care să stea bine adunată. Dar apoi, pentru că am folosit Manduca intens, n-am mai simțit nevoia acestuia.

ACCESORII
Pe lângă Manduca, în campania de testare au mai fost și o protecție de iarnă și un set de Fumbees - sucking pads, niște protecții pentru bretele destinate bebelușilor cărora le place să molfăie. Noi nu le-am folosit și asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut. Pentru protecțiile de centuri numai bune de supt Sânziana e deja prea mare, dar le-am studiat și îmi plac. Dacă aș da timpului înapoi, le-aș găsi foarte utile.
Cât despre protecția de iarnă... O avem pe a noastră! E cel mai bun cadou de botez pe care mi-l pot imagina! Noi am primit-o în noiembrie și toată iarna trecută a fost de bază. Ne-am plimbat zilnic prin frig, am folosit-o și la munte în ianuarie-februarie, iar când ajungeam înăuntru Sânziana era mereu călduță. Cred că am mai scris cândva că am răcit amândouă în singura zi din iarnă când am ieșit cu căruciorul... Iar după ce de câteva ori mi-am uitat mănușile acasă, mâinile mele au apreciat teribil și buzunarul protecției.

UȘOR DE PURTAT
Aș mai avea de făcut un comentariu general despre categoria sistemelor SSC versus eșarfe - orice s-ar spune despre avantajele sau dezavantajele la purtare ale unora față de altele, primele sunt într-adevăr mult mai ușor de pus. Am avut în casă eșarfe încă de la nașterea Sânzianei, dar de purtat au început s-o poarte și ceilalți membri ai familiei numai după ce a apărut în peisaj și un SSC. Ba chiar în seara când am primit Manduca a trebuit să duc lungi negocieri cu Lara, care era hotărâtă să o poarte și ea pe Sânziana... Până la urmă, norocul meu a fost că îi e prea largă în talie, că altfel totul părea o joacă de copii.

PREȚ
Am stat o clipă pe gânduri referitor la preț - multă lume spune că Manduca e prea scumpă. Eu aș zice că marsupiile clasice sunt prea ieftine, dar atâta dai, atâta face. Dacă părinții ar începe să vadă Manduca ca pe un înlocuitor de cărucior și nu ca pe ceva adiacent acestuia, nivelul prețului s-ar vedea mai corect.
În concluzie, dacă aș fi avut ocazia să testez Manduca la scurt timp după naștere, cu mintea și experiența de acum, sunt sigură că aș fi cumpărat-o.

Cu ce am rămas după ce Manduca a plecat de la noi? Când a venit ultima zi a campaniei de testare și a trebuit să o împachetez și să o trimit înapoi a fost un moment trist... Dar apoi mi-am dat seama că suntem plini de speranță, pentru că Manduca noastră are culorile roșu și alb, la fel ca Moș Crăciun :)

Nopți de mamă

E simplu: în unele dorm mai mult, în altele mai puțin. Jobul de mamă nu știe nici de weekenduri, așa că niciodată nu mă mai trezesc la ora la care am eu chef sau, dacă s-a întâmplat vreodată, am sărit imediat ca arsă din pat întrebându-mă unde e copilul (asta în cazul Larei).
Mereu m-au amuzat privirile pline de compasiune pe care le primesc atunci când spun că dorm cu Sânziana în pat și că încă suge noaptea și chiar destul de des. Habar n-am de câte ori o face și sincer dorm bine. Sigur că mai înțepenesc uneori într-o poziție care să-i convină ei mai mult, dar nu-mi imaginez cum ar fi să mă ridic din pat de fiecare dată când se trezește ea și să mă duc acolo unde e, eventual să o iau în brațe (pentru curioși - am început numărătoarea inversă spre 14 kilograme) și să încerc să o adorm la loc.
N-am dormit de la început împreună. Până un pic după trei luni, Sânziana a fost copilul care a dormit neîntors toată noaptea la ea în pat, foarte aproape de patul nostru. Nu reușeam pe atunci s-o alăptez culcată, pentru că avea nevoie să scoată aerul și, dacă adormea, iar eu o ridicam ca s-o ajut, se strica totul și mai rău ne enervam una pe alta. Așa că a urmat o perioadă în care am negociat puternic, până spre cinci luni. De atunci metoda sigură de adormit este să mă întind cu ea în pat și s-o alăptez câteva minute.
De ce s-a „stricat” treaba la trei luni? Nu știam atunci, dar tocmai începeau durerile de dinți. Am făcut apoi legătura cu felul în care s-au petrecut lucrurile și la Lara, care și ea a dormit neîntoarsă până la șase luni, în patul ei. De atunci și până în jurul vârstei de doi ani, când s-a terminat erupția dentară, nu a existat nici măcar o noapte întinsă. O vreme a dormit cu noi în pat, sugând aproape non-stop. Apoi ne-am mutat și i-am făcut camera ei și am dormit cu ea acolo. Încet-încet, a început să rămână singură. A fost însă un proces de durată, întrerupt în perioadele de boală, când dormeam din nou împreună, la ea în cameră.
N-am înțeles niciodată raportarea permanentă a femeilor care sunt mame la experiențele altora. Care e rostul tuturor discuțiilor care încep cu „Al meu mănâncă...” sau „A mea doarme...”? Dar faptul că nu le văd sensul nu înseamnă că sunt și ferită de ele și, mai ales, că nu primesc o grămadă de sfaturi sau măcar priviri semnificative de la alte mame cu mai multă sau mai puțină experiență ca a mea.
Subiectul somnului de noapte nu face nici el excepție și este îndelung discutat. Bineînțeles, alăptatul este considerat un factor perturbator și toată lumea îmi plânge de milă și îmi numără nopțile „nedormite” pe care le-am acumulat.
Discuțiile care îmi plac cel mai mult sunt cele în care o mamă îmi spune ușor superior că al ei a dormit de la început singur în cameră, toată noaptea. De câteva ori parcă era să mă roadă și invidia (NOT), până când în propoziție a apărut cuvântul suzetă. Nu, EU n-aș putea să dorm în altă cameră decât bebelușul meu de câteva săptămâni. Uneori, nu pot să dorm în altă cameră decât fetele mele de-acum mari. Pentru că mi-e foarte drag „să ne culcușim” împreună. Și dacă nu mi-ar fi teamă că dă dependență, aș face-o mereu.
Într-un viitor nu prea îndepărtat Sânziana o să plece să împartă dormitorul cu Lara și atunci sunt sigură că o să dorm mai prost.

Cu nașterea la raport

Peste 70% dintre femeile gravide din România se informează pe cont propriu asupra unor aspecte privind sarcina, potrivit raportului „Acompanierea naşterii în România” realizat de Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil.
Studiul de evaluare a serviciilor şi practicilor de îngrijire ale femeilor din România în timpul sarcinii, naşterii şi lăuziei mai arată că 5% dintre mame nu au fost la nicio consultație prenatală și doar 60% dintre mame au fost informate despre tehnicile de alăptare. În aceste condiții, 28% au alăptat prima dată la cel mult 24 de ore de la naștere (40% au alăptat la mai mult de 12 ore de la naștere) și numai 19% și-au ținut copilul pe burtă imediat după naștere. De sistemul rooming-in din spital au beneficiat 38% dintre mămicile care au răspuns la întrebările Federației.
Cu toate acestea, 58% dintre ele nu au formulat nicio propunere de îmbunătățire a serviciilor din maternitate...
Întregul raport - cu multe alte detalii - aici.

Capcanele „cadourilor” de la spital

Am primit și la Lara și la Sânziana o sacoșă de mostre gratuite de scutece, creme, suzete și alte produse „absolut necesare” bebelușilor. Țin minte că la Lara mi-au cerut la schimb numărul de mobil și luni bune după aceea tot primeam SMS-uri cu diverse promoții Pampers. Nu mi-a folosit nimic din acele obiecte, dar trebuie să recunosc că, într-o primă fază, gestul mi s-a părut drăguț și inofensiv.
După ce am citit articolele de mai jos, nu mi se mai pare așa. Nu-mi amintesc să fi primit și lapte praf, dar știu precis că toate mămicile rugau medicii neonatologi să le scrie pe o hârtie ce marcă le recomandă dacă au nevoie de completare când ajung acasă.
Deci, care sunt capcanele ascunse în sacoșele cu mostre?

De pe CNN:
The number of hospitals choosing to discontinue this practice doubled, on average, in the past four years according to a study published Monday in the journal Pediatrics. However, most hospitals still send new parents home with samples of formula.

Același subiect și în USA Today și în Time.

UPDATED: Dacă v-a plăcut...

UPDATE: Am câștigat! Mulțumim. Îmi propun să mai participăm și în alte luni, pentru că nu cred că, în contextul actual, se poate scrie prea mult despre alăptare.

În aproape un an de când am început să țin blogul Sânzianei, ca să nu se supere pe sora cea mare, am scris în primul rând pentru mine - pentru că îmi place să scriu despre ce mi se întâmplă, apoi pentru ea - să se amuze când o să fie mare și poate să îi folosească când o să devină mamă. O singură dată am scris în primul rând pentru el - iubitul și tatăl, nedrept trecut uneori într-un plan invizibil, deși în familia noastră e de multe ori vioara întâi.
Judecând după statistici, acel post - în prezent cel mai citit de pe blog - nu a fost însă doar pentru el. Pare să fi atins multe actuale sau viitoare familii și m-am bucurat să se întâmple așa, pentru că l-am scris în săptămâna în care a fost ziua lui de naștere și, astfel, am putut să-l adaug pe lista de cadouri. De aceea, l-am înscris și într-un concurs, alături de alte povești impresionante și texte cu informații utile pentru mămicile la început de drum. Site-ul care găzduiește acest concurs este, la rândul lui, o resursă importantă în domeniu.
Mai sunt trei zile în care, dacă vă numărați printre cei cărora le-a plăcut povestea noastră, o puteți vota aici. Mulțumim.

Alăptarea în trei

Pentru că e săptămâna mondială a alăptării, mă lovesc pe mai toate site-urile pe care intru de diverse povești pe subiect. Am mai scris și eu ce simt despre importanța alăptării, nu vreau să reiau asta.
În schimb, aș vrea să menționez ceva ce pentru mine a fost de mare ajutor, iar prin alte părți nu am văzut să fie amintit, nu știu dacă pentru că persoanele respective nu au avut parte de o experiență de genul acesta sau pentru că au uitat sau pur și simplu s-o spună. E vorba de rolul proaspătului tătic, care mie mi s-a parut extrem de important, deși aparent alăptarea se petrece doar între mamă și bebeluș.
Când am adus-o pe Lara de la spital acasă, nu știam mare lucru despre alăptat, pentru simplul motiv că până atunci ne văzuserăm doar cu program, din trei în trei ore, iar laptele meu nu înțelesese încă să vină. La puțin timp după ce am intrat în casă, copilul a făcut ochi, a început să plângă și, în lipsă de alte idei, am pus-o la sân. Am continuat să fac asta pe parcursul următoarelor două-trei zile de fiecare dată când părea să o ceară și m-am trezit cu frumusețe de producție de lapte.
Bineînțeles, toate astea s-au lăsat și cu răni - eu nu știam s-o țin ca lumea, ea nu știa să apuce bine sânul, eu beam ceai de lactație în neștire, ea sugea cu măsură. Au urmat creme, cuburi de gheață, celebrele „băi de aer” și diverse alte metode de potolire a senzațiilor noi și neplăcute care năvăleau peste mine.
Ce mi-a folosit cel mai mult în acele prime zile de acomodare cu alăptarea a fost însă faptul că am avut mereu lângă mine un bărbat calm și înțelegător, care de fiecare dată când eram în pragul unei crize de durere și nervi și nervi și durere mă mângâia ușor pe spate. Tot ce era mai greu dispărea atunci ca prin minune, copilul părea că învață brusc să sugă, eu păream că am învățat brusc să fac ce trebuie, iar alăptarea devenea ca în pozele din broșuri - ceva natural și firesc.
Am alăptat, deci, câteva zile bune cu mâna lui pe spatele meu, prinși într-un soi de sistem care se hrănea cu emoții pe care le transforma mai apoi în lapte. După o vreme, alăptarea a devenit un reflex și lucrurile s-au simplificat semnificativ.
Am crezut că la al doilea copil calci pe cărări bătătorite, dar m-am înșelat. Deși Sânziana a avut norocul să stea cu mine în spital după mai puțin de 24 de ore și a supt ca o mare cunoscătoare chiar de prima dată când am pus-o la sân, nu pot spune că a fost ușor. Furia laptelui m-a vizitat și de data aceasta, rănile parcă au fost mai mici, dar nu absente, iar valurile de emoții au avut și ele nevoie, din nou, de cineva care să le ajute să ia direcția cea bună.
În miezul celei de-a doua nopți acasă, când criza a fost la apogeu, am avut din nou pe cineva lângă mine căruia să mă plâng, să-i spun de ce am nevoie, să-i cer tiranic să meargă la farmacie la 3 dimineața. Și, împreună, am reușit din nou.
Nu știu ce aș fi făcut dacă nu l-aș fi avut alături de mine. Dacă el mi-ar fi întors spatele sau s-ar fi retras, ca atâția alți proaspeți tătici, „în sufragerie”. Dacă el mi-ar fi sugerat, la un moment dat, să îi dăm copilului ceva (lapte praf, suzetă etc.) numai să tacă odată. Mă bucur, în schimb, că am avut mâna lui pe spate și alături calmul, care m-a ajutat să îmi găsesc la rândul meu echilibrul. Am rămas, desigur, cu gluma că am alăptat împreună.

(Fotografiile sunt făcute în sala de așteptare a unui cabinet de pediatrie din Munchen. Scuzați calitatea, eram acolo în alt scop decât acela de a fotografia.)

M-au ciuruit

Ieri am cumpărat primul biberon din viața mea de mamă de doi copii... Am fost în ultima vreme la nenumărați (la propriu) doctori și toți mi-au spus să-i dau apă Sânzianei, în ciuda faptului că e alăptată. Degeaba am adus eu în discuție faptul că laptele de mamă are consistențe diferite în funcție de nevoile copilului. Degeaba le-am spus că îi dau deja din când în când să bea cu cana câte o gură de apă. N-a fost suficient. Cică ar trebui cam jumătate de litru de apă pe zi. N-am nicio idee câtă bea în momentul ăsta - va fi pentru prima dată când voi începe să urmăresc mililitrii.
Bineînțeles că acum am ca temă să înnebunesc un pic citind despre ce apă e mai potrivită pentru un copil atât de mic. Asta după șocul că habar n-am cum se alege un biberon. Ceva sugestii?

Lapte

Fotografia asta trebuia să însoțească textul ăsta. Doar că atunci body-ul era la spălat.

Cu copiii de față

Nu mai țin minte unde am citit - probabil pe blogul unei alte mămici - că, la un moment dat, când își alăpta copilul, cineva a atenționat-o că sunt alți copii de față și nu e bine ce face. Și dintre toate argumentele pro și contra alăptatului pe care le-am auzit de-a lungul timpului ăsta mi s-a părut că le întrece pe toate. Mă întreb cum ar fi să mă feresc de Lara când o alăptez pe Sânziana. Noroc că nici măcar nu mi-a trecut prin cap să fac așa ceva, ba dimpotrivă - am lăsat-o să se apropie cât de mult a vrut și am încercat să-i răspund la toate întrebările pe care mi le-a pus pe subiect. Pentru că alăptatul mi se pare un lucru absolut firesc atunci când ai un copil. Am alăptat pe câte o băncuță în parcuri, în tramvai, în mașină nu mai zic, la grădiniță, costumată în Albă-ca-Zăpada (costumul l-am ales pentru că bluza se putea ridica ușor), ba la un moment chiar într-o intersecție, pentru că așteptam pe cineva și eram blocată pe poziție, ca să zic așa, iar copilului fix atunci i-a fost foame. Sau dor de mine. Sau amândouă.
Pe scurt, mi-am alăptat fetele oricând și oriunde, de fiecare dată când mi-au cerut-o. Un an și patru luni la Lara, opt luni și 16 zile la Sânziana, iar numărătoarea continuă.
Nu sunt adepta alăptatului până la 4-5 ani - mă uit acum la Lara și clar nu-mi imaginez că aș mai pune-o la sân. Nici nu mă văd alăptând ostentativ undeva, în public, doar ca să arăt că susțin alăptatul. Până la urmă, fiecare mamă face alegerile pe care le crede potrivite pentru copilul ei și sunt sigură că există alegeri mult mai greșite decât laptele praf. Dar înțeleg - din ce văd în jur - că e nevoie să se spună mai răspicat că alăptatul e ceva firesc, natural, că nu e rușinos, că nu trebuie făcut doar între cei patru pereți de acasă, ci acolo unde se întâmplă să fie nevoie și că cei care ajung, fără voia lor, să vadă o mamă cu copilul la sân trebuie să treacă, la rândul lor, natural mai departe fără priviri acuzatoare, fără comentarii deplasate.
Iar dacă mai e cumva nevoie de argumente pro alăptat eu pun pe masă replica pe care mi-a dat-o recent pediatra noastră - „Laptele tău e medicament pentru ea”. Îmi spunea asta în contextul în care Sânziana vărsa, încă nu știam că tocmai i se declanșase o enteroviroză, și un alt medic îmi spusese să n-o mai alăptez 24 de ore pentru că era posibil să am și eu boala. Am alăptat-o în continuare și i-a fost bine. Aceeași pediatră care, atunci când Lara refuza, la un an, să mai mănânce orice de vreo două zile - în debutul unei rubeole - s-a lăsat convinsă să nu îi punem perfuzie pentru hidratare doar când i-am promis că o voi ține toată noaptea la sân. Dimineața era ca nouă, dar plină de bubițe. Pentru ambele dăți (și multe altele) îi mulțumesc.