Școala vieții

Dacă ar fi fost un an obișnuit, cel mai probabil în weekendul acesta am fi participat la sărbătoarea verii, care încheie în școala Waldorf fiecare clasă absolvită. După spusele fetelor, e cea mai frumoasă zi din an, cu multe jocuri și joacă, cu coronițe de flori împletite cu iubire, cu promisiuni de revedere peste vară cu cei mai dragi colegi și profesori și despărțiri emoționante de tot ce va rămâne în urmă din clasa proaspăt încheiată. (Fotografia de mai sus este de la sărbătoarea verii de acum cinci ani, după un an de grădiniță.)

Din nefericire, nu este un an obișnuit. Dacă pentru Lara învățatul online, care a însemnat mult efort individual, în ritmul ei, s-a potrivit mănușă, pentru Sânziana lucrurile nu au fost deloc simple în această a doua jumătate din clasa a doua.

Pe de-o parte, s-a simțit clar că am oprit cele patru terapii pe care le făcea săptămânal, plus o a cincea la intervale de timp mai mari, dar peste care am sărit de asemenea din cauza contextului actual. Pe de altă parte, marele beneficiu al școlii era pentru ea socializarea, pur și simplu să fie în preajma copiilor, să aibă o preocupare constantă pentru o jumătate de zi, care să o scoată din lumea imaginată de ea, fantastică, într-adevăr, dar și departe de realitate.

Oricât ne-am străduit, încercările de lecții la distanță nu au fost mereu reușite. În primul rând, pentru că în mediul online, ca și la radio, orice secundă de tăcere are altă încărcătură decât în interacțiunea directă. Iar la Sânziana aproape orice acțiune începe cu o tăcere. Așa că, în online, de multe ori nu mai începe.

Cititul de pe un ecran nu a fost nici el punctul ei forte, dar totuși a reușit să înțeleagă și să folosească aplicația folosită la cursuri.

Una peste alta, degeaba nu a fost tot timpul acesta. A avut zile în care a fost chiar bucuroasă să descopere, dar și zile în care pasul înainte a venit doar din frustrare. Cam ca în viață, aș spune. 

Am putut lucra cot la cot cu ea mult mai mult decât înainte și am mai înțeles câte ceva din dificultățile de învățare pe care le are. Sper ca pe viitor să reușim să construim pornind de la aceste constatări.

Și mai sper, tare sper, mai ales acum că locurile speciale la liceu au devenit o realitate, că la un moment dat ne vom putea bucura și de un mod de învățare adaptat cu adevărat ritmului și nevoilor ei.

1. Cea mai frumoasă amintire din clasa a II a este când am fost cu colegii mei la poștă. 

2. Cea mai interesantă poveste din clasa a II a a fost cea despre legenda florii-soarelui. 

3. Cea mai provocatoare întâmplare din clasa a II a a fost să îmi fac prieteni.

4. Cea mai folositoare lecție învățată în clasa a II a a fost despre ploaie. 

Carnavalul Dravet

În fiecare an, la grădinița și școala unde merg fetele, are loc carnavalul primăverii. E un eveniment așteptat cu multă bucurie de toți copiii și profesorii, desigur și de părinți, pentru care, însă, e și ceva de muncă. Să transformi în realitate costumul imaginat de odraslă nu e ușor lucru, oricâtă creativitate și experiență pui la bătaie.
Am ales să scriu acum despre cât de diferite pot fi lucrurile pentru Sânziana pentru că, mi s-a spus de multe ori că fac eu cumva ca lucrurile să pară simple și că ea pare atât de bine și de bună și de senină...
Ei bine, cam cu zece zile înainte de eveniment, m-a anunțat că și-a ales personajul - zâna albastră care l-a transformat pe Pinocchio într-un băiețel adevărat. La școală, a făcut și un desen reprezentativ.

Am considerat că am suficiente detalii și am luat-o de mână până la o mercerie din cartier, ca să cumpărăm împreună cele necesare - tul, panglici, steluțe...
Ajunse acolo, am realizat rapid că nu am ales bine ora. Îi era deja foame, era și cu gândul la o limonadă, așa că am reușit cu greu să obțin de la ea niște aprobări monosilabice.
După-amiază, ajunse acasă, am început să meșterim. Însă, oricât mă străduiam, tot nu părea că fac bine ce fac. Așa că am primit un nou desen explicativ.

În zilele care au urmat, zi de zi am discutat fiecare detaliu. "Aripile sunt bune, dar prea simple. Vreau unele mici și unele mari", îmi poruncea zâna.
Apoi, "steluța trebuie să fie numai una și nu argintie, ci galbenă, și nu într-o parte, ci pe piept, pe mijloc". Iar, în cele din urmă, "nu vreau perucă, vreau ca părul meu să fie blond și mai lung".
De fiecare dată când aveam o discuție din aceasta, încheia cu "eu vineri nu merg la școală, costumul nu e așa cum mi l-am imaginat". Luni, marți, miercuri, joi seara... Și plânsete, și pufnituri, și ochi dați peste cap... Până când sora ei, adolescentă în toată firea și cu propriul costum în pregătire, zice: "Auzi, dar de când Sânziana se poartă ca o adolescentă din aia enervantă, căreia nu-i convine nimic?".
În toate aceste zile, am realizat că, de fapt, este vorba de emoții. De incapacitatea de a trăi nerăbdarea evenimentului. De nesiguranța de a te prezenta în fața celorlalți... Așa că discuția matură și asumată a fost ultima carte pe care am jucat-o. După multe ore de lucrat la costum, m-am pus pe jos în fața ei și i-am spus că eu cred că orice aș face nu voi putea niciodată să fac exact așa cum și-a imaginat. Că visul și realitatea sunt mereu lucruri diferite. Că, în viață, avem parte de multe dezamăgiri, dar că mai important e cum reușim să trecem peste ele și să învățăm ceva din fiecare întâmplare. A tăcut. Și atunci am știut că a mai crescut un pic, chiar dacă a durut.

I-am dat, însă, ceva la schimb. M-am oferit să o duc eu la școală în ziua carnavalului și să fiu lângă ea când va intra în clasă. Mi-a cerut să o însoțesc și la ore. Asta nu i-am promis. Și nici nu am făcut-o. Pentru că, până la urmă, drumul e făcut să îl parcurgem singuri, oricât de greu ni s-ar părea.

Perfect imperfections

O scurtă legendă pentru fotografiile de mai jos. 1. Orarul. Am încercat prima dată să-l scriem la începutul anului școlar. A venit ca o surpriză, după aproape 5 luni. Inimioarele de miercuri și vineri înseamnă că petrecem mai mult timp împreună. 2. Jurnalul de lectură pentru școală. Merge greu. Dar asta înseamnă că poate. Să citească, să înțeleagă, să citească. Un vis. Sau mai bine-zis trei. 3. O brățară croșetată pentru mine. Cu croșeta căpitanului Hook :) 4. Așa trebuie să arate costumul pentru rolul de cocoș din Muzicanții din Bremen. În germană. Voi știți cum face cocoșul cucurigu în germană? 5. Ajutor în bucătărie. Sau terapie ocupațională. Sau exersarea motricității. Sau mici bucurii împreună. Cu formă imprecisă și neașteptată. Dar cu atât mai savuroasă. Enjoy!

Sânziana merge la școală…

... Sânziana merge la școală... Sânziana merge la școală... îmi tot repet în gând și totuși simt nevoia să mă ciupesc ca să mă asigur că nu e doar un vis...

Îmi amintesc prima zi din anul școlar trecut, când, fără să ne vorbim, am simțit plutind în aer dezamăgirea încă unui an la grădiniță. Deși atmosfera era de poveste și prieteniile trainice, știam că își dorește mai mult, iar eu speram să poată mai mult. Am considerat totuși că nu e încă momentul potrivit și am decis să mai așteptăm. Preț de un an, în care și-au făcut apariția, cu întârziere, molarii de 6 ani, apoi au dat primele semne cei doi incisivi definitivi de jos. „Gata, mama, sunt școlăriță, ce crezi?!”, mi-a spus într-o zi. Și, în sfârșit, am știut că e pregătită.

Am tras de vacanța de vară ca niciodată până acum. Ne-am dat timp să simțim zilele cum trec pe îndelete, apoi ne-am aventurat într-o nebunie de călătorie, aparent fără țintă, dar a cărei destinație precisă a fost cunoașterea. Am trecut graniță după graniță, acumulând experiențe neprețuite, și am răsuflat ușurați când, la final, ne-am dat seama că am primit în schimb răbdare.

Și, în sfârșit, într-o dimineață, s-a trezit plină de voioșie și după, câteva chicoteli, a venit în pragul ușii de la bucătărie îmbrăcată de una singură. Nimic festiv, doar abilitatea de a se îmbrăca singură…

În curtea școlii, s-a regăsit rapid cu o parte dintre foștii colegi de grădiniță. Avea cel mai larg zâmbet dintre toți și sunt sigură că cea mai mare nerăbdare față de ceea ce va să vină.

A pornit cu avânt spre clasă, dar, chiar la intrarea în școală, s-a împiedicat. Am privit-o de la distanță cum se ridică și, fără să se uite înapoi, pleacă mai departe. „Am învățat linia dreaptă și linia curbă”, mi-a spus când a revenit din clasă, la finalul primelor ore.

Sânziana merge la școală... și eu continui să învăț bucuria zilei de azi...

*Mi-am amintit recent de întâmplarea asta din 2011: „Un al doilea medic din Germania m‑a zdruncinat și mai tare. Am vorbit despre calitatea vieții, iar când mi‑a spus că apreciază că Sânziana are o formă ușoară a bolii și că ne putem aștepta să urmeze o școală normală, creierul meu a procesat că există și riscul să nu poată merge la școală”.

De aici: http://www.decatorevista.ro/noaptea-fluturelui-mov-integral-din-dor-11/

Sânziana cu noroc

Se spune că dacă îți ies în cale Sânzienele, vei avea noroc... Ce norocoasă sunt să pot dormi o noapte întreagă cu o Sânziană în brațe! Ce norocoși suntem să fim martorii creșterii ei!

La trecerea dintre grădiniță și școală, e jucăușă și matură deopotrivă, e emoționantă și amuzantă până la lacrimi, e prințesă și dinozaur în același timp, descoperitor de lumi și deschizător de inimi, prietena tuturor...

Nu am întâlnit până acum pe nimeni care să rămână neatins de ea după ce o cunoaște. Să ne rămâi, iubita noastră! Când mă culc, rămân cu-n ochi ușor deschis...