Se afișează postările cu eticheta mama. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mama. Afișați toate postările

marți, 1 septembrie 2020

De zece ori Sânziana

Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.

Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.



Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.

De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.

Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.

Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.

Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!

duminică, 3 aprilie 2016

Dialog în bucătărie

Mă uit la ea cum manevrează furculița ca și când ar fi cel mai firesc lucru din lume. Își construiește „îmbucătura perfectă” într-un fel în care mă face să mă gândesc la un film cu Barbra Streisand. O întreb dacă își amintește că atunci când era mică nu a mâncat deloc deloc o vreme. Și apoi, dintr-o dată, îmi spune:
- Mama, dacă nu mă lași să plec pe altă planetă, poți te rog să îmi iei un alt cadou de ziua mea?
Rămân pentru o clipă mută. Îmi adun cuvintele și întreb.
- Dar de ce vrei pe altă planetă?
- Nu știu cum să-ți zic, dar aș vrea să plec de lângă tine.
Înghit cu greu și îngaim:
- Nu crezi că e cam devreme?
- Așa m-am gândit eu. Dar dacă vrei neapărat, poți să îmi iei cadou o farfurie și o linguriță cu portocaliu.
Răsuflu ușurată. Rămânem pe aceeași planetă și nici nu vrea să îi aduc în dar luna de pe cer. Acum putem termina de mâncat.

vineri, 19 iunie 2015

Caietul colorat cu amintiri

Alegem să îngropăm undeva în sertarele minții amintiri dureroase, ca să putem merge mai departe. Se întâmplă, însă, când ne așteptăm mai puțin, să iasă la iveală. Așa cum am pățit căutând într-o cutie uitată pe balcon, unde am descoperit un caiet vesel și plin de praf. Mi-a atras atenția imediat și m-am întrebat de unde o fi, ce poveste o avea.


L-am deschis și mi-am amintit imediat. L-am primit în timpul celei mai dificile spitalizări pe care am avut-o cu Sânziana de la o prietenă bună, venită să ne vadă. Pe lângă scheme de medicație, notițe din timpul discuțiilor cu echipele de medici care ne vizitau cu îngrijorare și alte lucruri pe care le-am considerat utile la momentul respectiv, caietul are și niște pagini cu desene. I-am desenat Larei când a venit și ea să ne vadă, mi-a desenat și ea mie, să îmi țină de urât în zilele și nopțile lungi în care stăteam pe câțiva centimetri din patul de spital, în liniștea unei rezerve în care Sânziana nu râdea.
Caietul acesta cu o copertă atât de veselă mi-a readus pe loc în suflet toate trăirile de atunci, spaima că poate nu ne mai întoarcem acasă, că poate nimic nu va mai fi ca înainte. Dar greul greu a trecut atunci, ne-am externat chiar de ziua mea, și îmi amintesc cât de tare m-am bucurat să mă pot încălța cu pantofi și aud scârțâitul zăpezii din prima zi de primăvară.
N-au trecut decât trei ani de atunci și totuși, din fericire, o veșnicie.
Împreună cu caietul cel vesel, am găsit și caietul de la prima spitalizare, când a început toată povestea noastră. Pe acela însă nu-l deschid astăzi. Mai las să treacă o veșnicie înainte să îmi fac curaj.

vineri, 8 august 2014

Declarație

- Tu ești mama mea preferată!
- Dar mai ai și altă mamă?
- Nu, nu vreau doilea mamă. Tu ești mama mea specială! Și iubesc tine tot timpul!

joi, 3 aprilie 2014

Fata mamei e de ajutor...

De mai multă vreme, colecționez amintiri și fotografii cu Sânziana ajutându-mă în bucătărie. Aproape de fiecare dată când încerc să fac ceva treabă, vine imediat să participe, indiferent că e vorba de gătit, spălat vase, sortat rufe... Și, desigur, treaba asta lungește foarte mult durata respectivei activități și, uneori, calitatea rezultatului. Dar, cel mai important, e un permanent exercițiu de deprindere a abilităților de zi cu zi, pentru ea, și de răbdare, pentru mine.
Așadar, pentru cei care nu au copii sau poate îi au deja mari și au uitat cum e cu debutul în cariera casnică, o scurtă descriere a unei dimineți obișnuite: scot castroanele în care am de gând să pregătesc ingredientele pentru pâine. Sânziana își ia o lingură și se înființează imediat lângă mine. Cantitățile trebuie să fie destul de exacte, amestec mai multe tipuri de făină, maia, apă, sare, semințe. Când sunt la jumătatea operațiunii, constat că se apăsa de ceva vreme pe colțul cântarului și, deci, toate măsurătorile mele sunt departe de realitate. Încerc să dreg din mers, iar ea începe să amestece cu lingura în castron. Făina sare în toate direcțiile, așa că se decide să amestece cu mâna. Desigur, mânecile de la bluză intră și ele în compoziție, eu sunt cu mâinile pline de aluat, așa că nu o pot ajuta imediat...
Când termin, mergem să ne spălăm împreună. Moment în care se decide că ar fi bine să ne ocupăm și de vasele din chiuvetă. E hotărâtă să nu accepte ajutor nici măcar la lingura cu aluat lipicios sau la untiera unsuroasă, pe care le pune la scurs alături de vasele care aveau vreo șansă să treacă drept curate. În clipa în care cred că am terminat și am scăpat doar cu mânecile ude, un borcan plin cu apă se răstoarnă de pe marginea chiuvetei. Fug repede după o lavetă, suficient cât să răstoarne un castron cu aluatul de pâine.
Până când termin de strâns, vine momentul să frământ din nou. Îi schimb bluza și o las să se avânte iarăși, alături de mine, la treabă. Din primele secunde văd cum mânecile curate întind făina de pe masă peste tot prin jur. Îi atrag atenția și o scutur. Încep să adaug și măslinele în pâine, iar ea le culege una câte una și le mănâncă. Îi zâmbesc și aștept să vină din nou momentul să ne spălăm pe mâini. Și să își ude mânecile. Și să fie nevoie să îi schimb bluza. Și apoi să se gândească că ar mai vrea să spele niște vase.
Toate astea fac parte din viața noastră secretă de zi cu zi. Mai pe seară, când vin acasă ceilalți membri ai familiei, urmele dezastrului au dispărut, pâinea va fi coaptă, vasele puse la loc în dulap și hainele uscate. Sigur, uneori rămân niște semne care pot ridica întrebări unui ochi atent, dar detaliile adevărate nu le știm decât noi.
Din motive obiective, nu pot documenta cap-coadă o astfel de dimineață. Uneori, îmi place însă să fotografiez "rezultatul" într-un stadiu în care ea e mândră de ce a făcut. Iar eu îmi exersez răbdarea...


marți, 18 martie 2014

În parc

Azi, în parc, mi-a zis "drumu mână". Și i-am dat. Mergea cu o altă fetiță pe niște pietre așezate în linie. Când a simțit că își pierde echilibrul, a luat-o pe ea de mână și au reușit să ajungă la capăt împreună.
Lori are 3 ani și 5 luni, Sânziana 3 ani și 6 luni. S-au jucat prima dată împreună ieri și și-au dat întâlnire azi în parc, împreună cu câte o jucărie Minnie.
Lori i-a zis "Hai să fugim" și n-a înțeles de ce Sânziana abia a început turul de parc când ea deja îl terminase. Lori a chemat-o în leagăn lângă ea și s-a supărat când o altă fetiță a ajuns înaintea Sânzianei și i-a luat locul. Au rugat-o amândouă pe cealaltă fetiță să le lase să se dea una lângă cealaltă.
Apoi, au făcut împreună pipi la copac. Când am plecat, și-au spus pa și Sânzi i-a zis "Da-da mâine".


sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Sânziana cere de mâncare

- Haide mama, papa arș!
Tradusă ca "Haide mama, du-te și încălzește-mi de mâncare!", propoziția asta e o dublă bucurie - Sânziana mi-a cerut de mâncare și Sânziana a format o propoziție destul de complexă, aș spune eu. Să rămână în calendar, deci :)

miercuri, 20 noiembrie 2013

În joacă

Pentru că uneori uităm că fiecare zi alături de ei e, de fapt, o sărbătoare...


miercuri, 12 iunie 2013

Adevărul despre ce mănâncă Sânziana

Am avut multă vreme în minte un text cu acest titlu. De-a lungul timpului, el a căpătat diferite forme, eu am trecut prin diverse stări legate de acest subiect și parcă niciodată până acum nu am avut suficiente resurse pentru a scrie povestea întreagă.
Reiau puțin lucruri pe care poate le-am mai scris pe ici pe colo, pentru a oferi un context limpede. Sânziana a început să poftească la mâncarea noastră undeva în jur de șase luni și, chiar dacă nu stătea bine încă în fund, am început diversificarea. Vreme de 2-3 luni, totul a mers perfect. Apoi, după cea de-a doua criză și introducerea unui nou medicament, n-a mai avut niciun interes față de mâncare. Am pus-o inițial pe seama caniculei, apoi pe seama unei erupții dentare, apoi a unei răceli...
Am tot găsit pretexte timp de vreo 3-4 luni, până când a trebuit să admit că fata mea nu mai mănâncă. Nimic. Făcuse deja un an, eu o alăptam în continuare și citeam de mulți copii care au perioade în care refuză mâncarea în jurul acestei vârste pentru că au alte interese.
A trecut așa o iarnă, apoi o primăvară și a venit vara, cu fructe felurite. Într-o zi, am văzut o fotografie cu o fetiță care mușca dintr-o pară pe jumătate mâncată. Mi-au dat lacrimile pentru că am realizat că vara era deja pe final și Sânziana nu gustase niciun fel de fruct.
În tot acest timp ea a avut o greutate peste media ei de vârstă, iar medicii cu care discutam de problemele pe care le aveam ridicau o sprânceană neîncrezătoare. Am fost întrebată și subtil și direct dacă sunt sigură că nu am eu pretenții exagerate în privința meniului ei. Nu aveam pretenții, ajunsesem să îi ofer pufuleți, covrigi, iaurturi cu fructe și în general tot ce consider că e nepotrivit în alimentația unui copil doar ca să o testez...
La un moment dat, am luat legătura cu o clinică din Austria specializată în tulburări de alimentație la copii. Mi-au cerut să le trimit un filmuleț în care să o surprind mâncând. Le-am trimis imagini cu ea refuzând mai multe tipuri de alimente. Am renunțat până la urmă la colaborarea cu ei, pentru că, pe lângă suma destul de mare pe care ne-au cerut-o, nu au vrut să ne ofere niciun fel de detalii despre metoda pe care ar fi urmat să o folosească pentru a o convinge să mănânce.
Filmulețul a fost făcut în iulie 2012. Astăzi am făcut un alt film, cu ea stând în scaunul de masă din bucătărie și mâncând singură supă cu lingurița. Spune "mniam-mniam" și o îmbie și pe păpușă să ia din farfurie. Tot astăzi, mai pe seară, am ieșit în parc și m-a căutat în geantă de mâncare. Sunt lucruri pe care majoritatea copiilor le-au făcut dintotdeauna, în mod natural. Pentru noi a fost un drum foarte lung. Încă ne petrecem multă vreme încercând să o hrănim, încă folosim diverse metode de distragere a atenției astfel încât mâncarea să intre mai ușor - într-o vreme cerea chiar ea să vină lingurița cu motocicleta, cu avionul sau chiar cu mașina de gunoi... Am făcut toate acele "nu-uri" pe care se spune că nu trebuie să le faci atunci când împrietenești un copil cu alimentele solide. Dar le-am făcut fără nervi, cu blândețe, în ritmul în care ne-a permis ea să le facem...
Sunt mulți copii cu Dravet sau alte afecțiuni neurologice care ajung să fie hrăniți printr-un tub gastric. Nu știu cât de departe am fi fost și noi de o astfel de variantă într-o altă țară, unde practica e mai des utilizată, și, mai ales, în lipsa alăptatului. Mă bucur însă că, de astăzi, dieta va fi un aliat în plus pentru Sânziana.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Mână în mână


Nu știu de ce nu am pus până acum fotografia asta și aici. E făcută în iunie, de o prietenă dragă, la evenimentul dedicat copiilor cu epilepsie. În ea sunt mâna mea și a Sânzianei, surprinse întâmplător, fără vreun aranjament prealabil.
Mi-e foarte dragă și am folosit-o deja în aproape toate materialele pentru asociație. Ba chiar a apărut și în ediția din octombrie a revistei „Ce se întâmplă doctore?”, unde a însoțit un scurt articol despre maratonul de săptămâna viitoare.
I-am mai găsit acum o utilizare și mă bucur că o s-o pot vedea de fiecare dată când voi deschide blogul Sânzianei. Am creat în partea dreaptă o casetă cu trimitere pe site-ul www.dravet.ro. Va fi utilă, sper eu, pentru cei care ajung aici pentru prima dată, să înțeleagă rapid cu ce ne confruntăm și, pe de altă parte, va fi un reminder permanent pentru cei care știu deja. E felul meu de a-i spune Sânzianei că o voi ține mereu de mână în toată lupta aceasta cu Sindromul Dravet, în fiecare zi.

joi, 2 august 2012

O mare sărbătoare

Nu știu dacă ați observat până acum timeline-ul din partea de jos a acestei pagini. Nu cel cu vârsta Sânzianei, ci cel denumit „Mai mult decât lapte”. Mai adăugați la cifra de acolo un an și jumătate cu Lara (prea puțin dacă mă întrebați acum) și aveți motivul pentru care scriu acum despre alăptare.
Mai mult, ieri a început Săptămâna Internațională a Alăptării. Fiecare se pregătește cum știe de așa o sărbătoare: unele mame fac ce fac ele de obicei (alăptează :D), altele își amintesc frumos că au făcut-o cândva, iar unele aleg să vorbească despre efectele lipsei de informație legate de alăptare.
Mi-am propus ca pe viitor să văd cât mai puține proaspete mame care să nu știe ce e de știut legat de acest minunat proces, astfel încât să meargă totul blând și lin, cum se întâmplă când își faci temele.
Pentru asta, pun aici trei filmulețe pe subiect, fiecare unic și util în felul său. Mi s-a părut interesant un calcul făcut de doamna doctor Ana Culcer în cel de-al treilea film referitor la cheltuielile cu laptele praf în primul an de viață: 120 de milioane de lei vechi. Mărturisesc că habar n-am cât costă o cutie de lapte praf. Știam că e scump, dar suma asta chiar îmi dă fiori.

vineri, 1 iunie 2012

Nostalgie








Ţin minte că, atunci când eram copil, aveam în bloc o familie cu patru copii şi mi se părea ceva în neregulă cu ei. Mai de curând, am cunoscut o familie cu cinci copii şi toţi cei cărora le-am povestit despre ei mă întrebau întâi dacă sunt ceva sectanţi. Sigur, sunt mai degrabă excepţii familiile acestea. Mult mai mulţi părinţi se declară copleşiţi după ce dau de greutăţile care vin de la primul copil şi hotărăsc să se oprească acolo.
Şi eu am fost copil unic şi am râvnit mereu la fraţii şi surorile prietenilor. Viaţa în mai mulţi e mai veselă, mai colorată, mai zgomotoasă, mai obositoare, mai bogată!
Pe măsură ce Sânziana creşte, dau prietenelor cu copii mai mici lucrurile care nu-i mai vin. Şi cu hainele şi jucăriile Larei am procedat la fel, dar... am avut mereu într-un colţ din minte gândul că se vor întoarce. Acum, nu le mai aştept înapoi şi sunt tristă.

luni, 28 mai 2012

Jumi-juma

Din nou niște cifre despre alăptare, pentru că îmi propun să urmăresc cum o să crească la loc, încet-încet. (Titlul se referă la datele UNICEF valabile pentru 79 de țări. De aici.)


vineri, 11 mai 2012

Pe copertă























Faptul că subiecte precum alăptatul prelungit, cosleeping-ul și purtatul copiilor au ajuns pe coperta revistei Time nu poate decât să mă bucure. Indiferent de marea de comentarii negative pe care le stârnește acest lucru. Faptul că milioane de oameni din toată lumea văd, poate pentru prima dată, imagini precum cele de mai jos iarăși nu are cum să fie decât un lucru bun. Indiferent de câți se vor declara „dezgustați”. O revistă de colecție!
Cover story-ul cuprinde un material cu fotografii a patru mame adepte ale stilului attachement parenting, un articol despre dr. William Sears, cel care a teoretizat acest stil, un interviu cu mama de pe copertă, care își alăptează băiatul natural de 4 ani și pe cel adoptat, de 5 ani, precum și un comentariu despre alăptatul extins. Cel puțin cam asta am reușit eu să găsesc pe site. Aștept și varianta tipărită.

Sursa foto: Time

luni, 19 martie 2012

Cariera de mamă vs. Mama de carieră

Aşteptam cu mult interes să citesc ce-au scris jurnaliştii de la Business Magazin despre cum împacă femeile din România viaţa de mamă cu cea de serviciu. E un subiect care mă preocupă sincer de mai multă vreme, mi se pare extrem de complex și cu multe implicații și despre care am mai scris.
Articolul lor - care poate fi citit aici - mi-a dat de la început o informaţie tristă: suntem printre ultimele ţări dintr-un şir de 37 în funcţie de numărul orelor petrecute de mame pentru creşterea copiilor, conform unei statistici a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
Apoi, a continuat şi mai trist. O doamnă psiholog zice aşa: „Chiar dacă legătura dintre mamă şi copil începe încă din viaţa intrauterină, până la şase-opt luni copiii nu pot recunoaşte figurile celor din familie, iar nevoile lor sunt legate în primul rând de îngrijirea fizică imediată. Apoi încep să recunoască mama şi să aibă tot mai mare nevoie de ea şi din alte puncte de vedere”. Părerea mea de mamă este că doamna psiholog habar n-are ce vorbeşte. Cum să nu te recunoască copilul până la 6-8 luni? Cum să aibă doar nevoi fizice?
Urmarea e dureroasă de-a dreptul: „[...]îngrijirea copilului este externalizată către o bonă sau bunici. Dacă acela este momentul când a încetat şi implicarea în viaţa copilului, mai devreme sau mai târziu mamele ajung să fie măcinate de regrete dureroase.” Nu înţeleg, îmi pare rău. Da, ştiu că există femei care se întorc la serviciu - mai devreme sau mai târziu, dar de mame a căror implicare în viaţa copilului a încetat speram să nu citesc într-un astfel de articol.
Mai sunt citate câteva doamne manager care se bat singure pe umăr spunând că ele se dedică vieţii de familie seara, în weekenduri şi în vacanţe. Cam ca toată lumea, nu? Doar că doamnele recunosc, pe alocuri, că, de fapt, ceea ce le defineşte este serviciul şi nu felul în care îşi cresc copiii.
Din sufrageria mea plină de jucării mă aşteptam să citesc în acest articol despre cum o grămadă de femei îşi abandonează vechile servicii după ce devin mame pentru că nu mai pot lucra cu jumătăţi de măsură. Pentru că îşi doresc un job în care să pună o pasiune sinceră. Despre cum maternitatea le dă aripi, iar asta de cele mai multe ori echivalează în plan profesional cu antreprenoriatul. Ceea ce nu e rău deloc pentru economie. Şi mai ales, poate fi un subiect bun pentru o revistă de business.

joi, 8 martie 2012

Lecturi la un an și jumătate

De când vremea de afară ne ţine mai mult prin casă, biblioteca Sânzianei a căpătat un rol foarte important în rutina noastră zilnică de joacă. De pe raftul pus strategic la înălţimea ei, Sânziana îşi alege câte o carte şi apoi face câţiva paşi cu spatele să ţi se aşeze în braţe. Vrea să i se citească (mai exact să i se povestească pozele). O dată, de două ori, de trei ori... Şi apoi altă carte. O dată, de două ori, de trei ori... Şi din nou prima carte. Şi tot aşa minute bune în şir.
Pe multe jucării s-a pus praful, dar biblioteca pare să nu aibă timp de odihnă. S-a întâmplat chiar să luăm o carte s-o facem cadou şi să trebuiască s-o păstrăm, pentru că Sânziana n-a mai vrut să se despartă de ea. Preferatele sunt:

Primele mele cărţi

Cuţu căţeluşul

Ferma


Pipăie şi simte căţeluşul


vineri, 3 februarie 2012

Mi-ar fi plăcut să știu


Unele lucruri le facem fără să știm de ce. Altele, le facem altfel decât am vrea, pentru că nu avem curaj să ne ascultăm cu adevărat sau pentru că prea multă lume din jurul nostru face așa. Însă pe altele le facem pentru că știm sigur că așa e bine.
Acum cinci-șase ani, nu prea găseai la tot pasul povești despre naștere și mame deschise să povestească și să-ți dea ajutor concret în momentele de ananghie. Eu m-am dus să o nasc pe Lara fără să știu că, înainte de expulzie, și contracțiile pot fi dureroase. Cam ăsta a fost nivelul meu de informare atunci. Apoi, la Sânziana, am fost tentată să cred că dacă am mai trecut o dată printr-o naștere, nu mai e nevoie să mă informez. Noroc că m-am corectat la timp și noroc că am avut ce citi și asculta. Mare parte din norocul ăsta se datorează și oamenilor care gravitează în jurul Asociației pentru Naștere Naturală și Alăptare.
PS: Nu am scris la ce secundă apărem noi pentru că toate mesajele din film merită citite!

duminică, 29 ianuarie 2012

Nașterile acasă

În timp ce o nășteam pe Sânziana (mă rog, nu chiar în timp ce, ci cu câteva minute înainte), vorbeam cu medicul meu și cu moașa despre ideea de a-ți aduce copilul pe lume în liniștea casei. M-au luat la mișto, mi-au spus că au auzit și ei de „Home delivery”, dar au adăugat hăhăind că nu cred că vor rămâne prea curând fără activitate.
Săptămâna aceasta, statisticile au arătat că numărul nașterilor acasă înregistrate în SUA a crescut cu 30% între 2004 și 2009. Sigur, ponderea acestor nașteri în total rămâne încă extrem de scăzută, sub 1%, dar faptul că mai toată presa americană a preluat datele și le-a comentat mi se pare un semnal suficient că ideea nu mai poate fi ignorată. Mai mult, publicațiile care au scris pe subiect au semnalat și popularitatea în creștere a centrelor de nașteri naturale asistate de moașe.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Primul săniuș

Nu s-a întâmplat el prea departe de casă, pentru că termometrele arătau -10 grade, dar s-a lăsat cu hohote de râs.


vineri, 6 ianuarie 2012

Plimbare în doi



Pardon, în patru... dar care s-a simțit ca în doi :) Ce vreau să zic? Am ieșit toți patru afară, cu amândouă fetele într-un sistem de purtare - Sânziana la mine în față, în noua Manduca, iar Lara la Bogdan în spate, într-o Boba de-mprumut (îmi propun să revin cu detalii despre Boba). Ne-am plimbat de mână vreo oră, cu pas de adult, cu gânduri neîntrerupte și discuții restante.
Nu e mai mult de povestit. Va rămâne, cu siguranță, o amintire frumoasă pentru familia noastră. Dar cred că plimbarea aceasta poate fi folosită și ca un alt argument în favoarea purtării.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...