Ce vede Sânziana

Nu aveam dubii că lumea văzută de la un metru înălțime arată altfel decât cea văzută de la 1.70... Dar nu am realizat cât de puțin vede ea de fapt din noi...

Cu siguranță, însă, că lucrurile cărora noi le dăm prea puțină importanță de la înălțime, pentru ea se văd diferit...

Copiii cu autism merg la şcoală

Am învățat în ultima vreme că empatia e un lucru tare complicat. Atunci când un cunoscut are o problemă, îl încurajăm la telefon, poate chiar îi mai dăm din când în când câte un mesaj în care îi spunem că ne gândim la el și la situația în care se află. Mai mult, dacă persoana respectivă e importantă pentru noi, întrebăm la rândul nostru prin jur, poate de undeva apare soluția salvatoare.
Dar dincolo de toate astea continuăm să ne trăim viața liniștită. Când se termină conversația cu prietenul aflat la nevoie, ne delimităm și de problema lui. Rareori și prea puțin facem ceva concret. Aproape niciodată nu aflăm cu adevărat cum e să trăiești zi de zi cu gândul numai și numai la acea problemă.
Apoi, am mai învățat anul trecut că nu e suficient să fii un om obișnuit ca să ai parte de copii sănătoși. Nici prietenii noștri nu sunt feriți de boală doar pentru că sunt prietenii noștri și lor n-are cum să li se întâmple. Dimpotrivă, oricăruia dintre noi i se poate schimba viața într-o secundă.
Nu vreau să par fatalistă și nici să pretind că înțeleg de ce se întâmplă lucrurile de genul acesta. Ceea ce aș vrea în schimb să văd este o educație a celor din jur pentru ca acești copii - viitori adulți - diferiți să fie protejați, susținuți, iubiți pentru ceea ce știu să facă și nu judecați pentru ceea ce nu pot face. Aș vrea să văd că mult mai mulți dintre noi chiar facem ceva concret pentru asta: un gând în plus, un gest mai mult, o clipă de relaxare în minus și multe lucruri s-ar putea schimba.



Habar n-am cum e să trăiești zi de zi lângă un copil cu autism, dar campania „Ajută un copil cu autism să meargă la școală!” m-a impresionat.

Iar cartea „În zbor barba nu crește” - jurnalul unui băiat de 13 ani, alături de sora sa cu autism, mi se pare o idee extraordinară. Cu siguranță terapeutică pentru familia respectivă, dar și de mare ajutor pentru cei care s-au întrebat vreodată ce înseamnă să trăiești alături de un copil diferit.

Nostalgie

Ţin minte că, atunci când eram copil, aveam în bloc o familie cu patru copii şi mi se părea ceva în neregulă cu ei. Mai de curând, am cunoscut o familie cu cinci copii şi toţi cei cărora le-am povestit despre ei mă întrebau întâi dacă sunt ceva sectanţi. Sigur, sunt mai degrabă excepţii familiile acestea. Mult mai mulţi părinţi se declară copleşiţi după ce dau de greutăţile care vin de la primul copil şi hotărăsc să se oprească acolo.
Şi eu am fost copil unic şi am râvnit mereu la fraţii şi surorile prietenilor. Viaţa în mai mulţi e mai veselă, mai colorată, mai zgomotoasă, mai obositoare, mai bogată!
Pe măsură ce Sânziana creşte, dau prietenelor cu copii mai mici lucrurile care nu-i mai vin. Şi cu hainele şi jucăriile Larei am procedat la fel, dar... am avut mereu într-un colţ din minte gândul că se vor întoarce. Acum, nu le mai aştept înapoi şi sunt tristă.

Pe copertă

Faptul că subiecte precum alăptatul prelungit, cosleeping-ul și purtatul copiilor au ajuns pe coperta revistei Time nu poate decât să mă bucure. Indiferent de marea de comentarii negative pe care le stârnește acest lucru. Faptul că milioane de oameni din toată lumea văd, poate pentru prima dată, imagini precum cele de mai jos iarăși nu are cum să fie decât un lucru bun. Indiferent de câți se vor declara „dezgustați”. O revistă de colecție!
Cover story-ul cuprinde un material cu fotografii a patru mame adepte ale stilului attachement parenting, un articol despre dr. William Sears, cel care a teoretizat acest stil, un interviu cu mama de pe copertă, care își alăptează băiatul natural de 4 ani și pe cel adoptat, de 5 ani, precum și un comentariu despre alăptatul extins. Cel puțin cam asta am reușit eu să găsesc pe site. Aștept și varianta tipărită.

Sursa foto: Time

Pricepuți la de toate

Nu mai știu exact cum era vorba aia - la fotbal, Dacii și crescut copii se pricepe toată lumea? Ei bine, eu la primele două nu mă pricep deloc, deci nu știu cum aș putea presupune că aș avea vreo idee despre cel de-al treilea. În plus, văd în jur tot mai des copii plictisiți, copii suprastimulați, copii abuzați, părinți total dezinteresați, părinți falși și bunici dezaxați. (Nu-mi iese din cap imaginea unei bunici bătându-și nepotul cu ghiozdanul de grădiniță în cap pentru că mai voia să rămână un pic la joacă, în parc.) Așa că răspund răspicat afirmativ la întrebarea din titlul acestui articol: da, este nevoie de cursuri de parenting!
Articolul semnalează faptul că deja mersul la cursuri prenatale a devenit o practică obișnuită, așa că a continua cu un curs despre ce să faci după naștere ar trebui să fie la fel de natural. Organizatorii cursurilor de parenting din Marea Britanie despre care se vorbește în articol spun că partea cea mai complicată este să convingă părinții să vină la curs (care este gratuit!), explicând că a pune la îndoială capacitatea cuiva de a fi un bun părinte poate fi interpretat ca un atac la identitatea acestuia. Eu aș face niște afișe care să vorbească despre apărarea copiilor de părinții nepricepuți.

Cariera de mamă vs. Mama de carieră

Aşteptam cu mult interes să citesc ce-au scris jurnaliştii de la Business Magazin despre cum împacă femeile din România viaţa de mamă cu cea de serviciu. E un subiect care mă preocupă sincer de mai multă vreme, mi se pare extrem de complex și cu multe implicații și despre care am mai scris.
Articolul lor - care poate fi citit aici - mi-a dat de la început o informaţie tristă: suntem printre ultimele ţări dintr-un şir de 37 în funcţie de numărul orelor petrecute de mame pentru creşterea copiilor, conform unei statistici a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
Apoi, a continuat şi mai trist. O doamnă psiholog zice aşa: „Chiar dacă legătura dintre mamă şi copil începe încă din viaţa intrauterină, până la şase-opt luni copiii nu pot recunoaşte figurile celor din familie, iar nevoile lor sunt legate în primul rând de îngrijirea fizică imediată. Apoi încep să recunoască mama şi să aibă tot mai mare nevoie de ea şi din alte puncte de vedere”. Părerea mea de mamă este că doamna psiholog habar n-are ce vorbeşte. Cum să nu te recunoască copilul până la 6-8 luni? Cum să aibă doar nevoi fizice?
Urmarea e dureroasă de-a dreptul: „[...]îngrijirea copilului este externalizată către o bonă sau bunici. Dacă acela este momentul când a încetat şi implicarea în viaţa copilului, mai devreme sau mai târziu mamele ajung să fie măcinate de regrete dureroase.” Nu înţeleg, îmi pare rău. Da, ştiu că există femei care se întorc la serviciu - mai devreme sau mai târziu, dar de mame a căror implicare în viaţa copilului a încetat speram să nu citesc într-un astfel de articol.
Mai sunt citate câteva doamne manager care se bat singure pe umăr spunând că ele se dedică vieţii de familie seara, în weekenduri şi în vacanţe. Cam ca toată lumea, nu? Doar că doamnele recunosc, pe alocuri, că, de fapt, ceea ce le defineşte este serviciul şi nu felul în care îşi cresc copiii.
Din sufrageria mea plină de jucării mă aşteptam să citesc în acest articol despre cum o grămadă de femei îşi abandonează vechile servicii după ce devin mame pentru că nu mai pot lucra cu jumătăţi de măsură. Pentru că îşi doresc un job în care să pună o pasiune sinceră. Despre cum maternitatea le dă aripi, iar asta de cele mai multe ori echivalează în plan profesional cu antreprenoriatul. Ceea ce nu e rău deloc pentru economie. Şi mai ales, poate fi un subiect bun pentru o revistă de business.

Cursuri pentru bunici

Dacă la noi sunt pe val cursurile pentru părinți, la alții au apărut cursurile care îi (re)învață pe bunici cum să se poarte cu cei mici. Și, uitându-mă în parcuri, unde majoritatea copiilor vin dimineața cu bunicii, mi se pare că nu e deloc deplasat.
M-a amuzat partea din acest articol unde trainerul spune că sunt ușor de recunoscut acei bunici care vin trimiși de copiii lor, părinții, pentru că au o atitudine ostilă - stau cu mâinile încrucișate în piept și refuză contactul vizual.
Îmi place și partea în care autorul articolului atrage atenția bunicilor că nașterea unui nepot nu este o ocazie pentru ca ei să arate ce știu, pentru că, în zilele noastre, părinții au multe alte resurse de informații, majoritatea mai cuprinzătoare decât cei de care au fost ei înșiși crescuți. Niciun motiv de orgolii rănite aici.

Copiii în fața televizorului

Am mai scris pe blogul Larei cam la ce distanță cred eu că ar trebui să stea copiii de televizor. Nu mă gândeam atunci că o să revin la subiect atât de curând, și încă pe blogul Sânzianei. Dar ieri am căscat ochii mari la un articol din Time care vorbește despre copiii de până în 2 (doi) ani care au acest obicei.
Ce mi se pare de reținut din articolul ăsta e că în cadrul unui experiment cu copii de 6, 12 și 18 luni care s-au uitat la emisiuni de desene animate rulate corect și respectiv înapoi, adică de la coadă la cap, doar cei mai mari au arătat o preferință pentru ordinea firească a imaginilor. Deci, cum să pui un copil de un an (că de 6 luni nici nu-mi pot imagina) să se uite la TV?