Cu Luna la munte

Cred că am mai povestit că atunci când am auzit prima oară de babywearing, descoperind site-ul Poartă-mă, Lara era deja mare. Mi-am dorit să port un bebeluș din clipa când am văzut prima fotografie cu un sling și, conform zicalei "Ai grijă ce-ți dorești...", nu am avut mult de așteptat până când Sânziana ne-a ales ca părinți.
Același sentiment l-am avut și când am auzit de primul SSC creat în România, Luna, de data aceasta cu ambele fete prea mari ca să mai merite așa o investiție. Dar, așa cum unii visează să zboare pe lună, așa și eu am mi-am păstrat visul selenar...
Am avut ocazia la un moment dat, astă vară, să văd o Lună și să o probez câteva minute și imediat m-am îndrăgostit de bretelele late, groase și incredibil de comode, chiar și cu 17 kilograme în spinare, de felul cum un copil mare părea dintr-o dată îmbrăcat, îmbrățișat. Manduca noastră părea depășită de ceva vreme de dimensiunile Sânzianei, dar în Luna s-a așezat perfect.
Așa că, după ce am programat prima plecare la munte în 4, mi-a zburat gândul la un test adevărat cu Luna. Greu de crezut că am putea ajunge cu Sânziana undeva mai departe de 10 minute de mers de casă, greu de crezut că am putea să lăsăm măcar un pic în urmă peisajul urban, greu de crezut că Sânziana poate susține ritmul Larei, de multe ori mai rapid decât al meu.
Toate astea erau, prin urmare, ocazia perfectă să vedem la treabă un SSC conceput special pentru toddleri, disponibil pentru testare. Din păcate, ideea mea au avut-o și alte familii, așa că fix modelul acesta nu a fost liber la momentul la care ne-am hotărât noi să plecăm. N-am renunțat și am împrumutat de la o prietenă o Lună obișnuită - deci nu, acesta nu este un post tocmit de Poartă-mă.
Și uite așa ne-am trezit cântând "Câte unul pe cărare / Mergem în pădurea mare..." Am urcat pe Tâmpa, o nimica toată pentru cei obișnuiți cu ieșirile în natură. Pentru noi a fost însă o excursie senzațională. Ne-a văzut soarele și noi l-am văzut pe el. Și zăpada a scârțâit. Și tufișurile din vârf erau înmugurite, în februarie. Și veverița sărea din creangă în creangă. Și ciocănitoarea ciocănea. Iar noi patru cântam.
De astă vară până acum Sânziana a mai câștigat un kilogram, plus hainele groase de iarnă la munte. Nu pot spune că nu se simte. Dar am reușit, iar ea s-a simțit foarte bine. La fel și Lara, pentru că am putut fi atenți la nevoile ei, am putut să o ținem de mână atunci când a vrut, am putut pune pasul alături de ea oriunde și-a dorit.
Înainte de a pleca la munte, a vrut și ea să-l încerce. Mi-a confirmat că e comod. "E cel mai tare sistem de purtare a copiilor sănătos" a spus ea și nu, nu sunt cuvintele mele.

Ce se poartă la ortoped

Am fost la un ortoped renumit din Paris. După ce la un cabinet de pediatrie din Munchen am văzut în sala de așteptare promovate atât alăptarea, cât și purtatul copiilor, la ortopedul din Paris mi-a atras atenția cuplul de păpuși mamă-bebeluș atârnat într-un sistem de purtare.
Aș adăuga și faptul că am regăsit apoi, în aeroportul din Paris, reprezentarea reală a acestor păpuși - o negresă purtându-și bebelușul într-o eșarfă, în spate, având astfel mâinile libere pentru bagaje.

Pe copertă

Faptul că subiecte precum alăptatul prelungit, cosleeping-ul și purtatul copiilor au ajuns pe coperta revistei Time nu poate decât să mă bucure. Indiferent de marea de comentarii negative pe care le stârnește acest lucru. Faptul că milioane de oameni din toată lumea văd, poate pentru prima dată, imagini precum cele de mai jos iarăși nu are cum să fie decât un lucru bun. Indiferent de câți se vor declara „dezgustați”. O revistă de colecție!
Cover story-ul cuprinde un material cu fotografii a patru mame adepte ale stilului attachement parenting, un articol despre dr. William Sears, cel care a teoretizat acest stil, un interviu cu mama de pe copertă, care își alăptează băiatul natural de 4 ani și pe cel adoptat, de 5 ani, precum și un comentariu despre alăptatul extins. Cel puțin cam asta am reușit eu să găsesc pe site. Aștept și varianta tipărită.

Sursa foto: Time

Mi-ar fi plăcut să știu

Unele lucruri le facem fără să știm de ce. Altele, le facem altfel decât am vrea, pentru că nu avem curaj să ne ascultăm cu adevărat sau pentru că prea multă lume din jurul nostru face așa. Însă pe altele le facem pentru că știm sigur că așa e bine.
Acum cinci-șase ani, nu prea găseai la tot pasul povești despre naștere și mame deschise să povestească și să-ți dea ajutor concret în momentele de ananghie. Eu m-am dus să o nasc pe Lara fără să știu că, înainte de expulzie, și contracțiile pot fi dureroase. Cam ăsta a fost nivelul meu de informare atunci. Apoi, la Sânziana, am fost tentată să cred că dacă am mai trecut o dată printr-o naștere, nu mai e nevoie să mă informez. Noroc că m-am corectat la timp și noroc că am avut ce citi și asculta. Mare parte din norocul ăsta se datorează și oamenilor care gravitează în jurul Asociației pentru Naștere Naturală și Alăptare.
PS: Nu am scris la ce secundă apărem noi pentru că toate mesajele din film merită citite!

Plimbare în doi

 

Pardon, în patru... dar care s-a simțit ca în doi :) Ce vreau să zic? Am ieșit toți patru afară, cu amândouă fetele într-un sistem de purtare - Sânziana la mine în față, în noua Manduca, iar Lara la Bogdan în spate, într-o Boba de-mprumut (îmi propun să revin cu detalii despre Boba). Ne-am plimbat de mână vreo oră, cu pas de adult, cu gânduri neîntrerupte și discuții restante.
Nu e mai mult de povestit. Va rămâne, cu siguranță, o amintire frumoasă pentru familia noastră. Dar cred că plimbarea aceasta poate fi folosită și ca un alt argument în favoarea purtării.

Manduca drive test sau șapte pași spre libertate

UPDATE: Veți auzi mai des de la noi despre Manduca de-acum încolo, pentru că după campania de testare am câștigat una!

Dacă nu sunteți pentru prima dată aici știți că cea dintâi plimbare a Sânzianei, la aproximativ două săptămâni, a fost într-un sling. Și, cel mai probabil, știți și că de fiecare dată când am avut ocazia să încercăm un nou sistem de purtare - fie el wrap elastic, țesut, mei-tai sau un Ergo, din categoria SSC - am profitat din plin. Pe scurt, când vede un sistem de purtare, copilul ridică un picior, semn că vrea sus.
Ceea ce e posibil să nu știți e că îmi doream tare mult să văd la față și o Manduca. Așa că, atunci când am avut ocazia, m-am înscris în campania de testare organizată de Hiphip.ro și apoi m-am pus pe numărat cele fix 55 de zile care au trecut până ne-a venit și nouă rândul.

PRIMA IMPRESIE
Așteptam deci cu nerăbdare Manduca, dar totuși, pe măsură ce termenul se apropia, m-am autoiluzionat că, după o vacanță de zece zile la Paris cu un Ergo, nimic nu mă mai poate surprinde. M-am înșelat. Am spus oau de la prima întâlnire!
Extensia pentru spate m-a făcut ca în primele minute să testez Manduca cu ambele fete - de 5 ani (18 kilograme) și 1 an și 3 luni (14 kilograme). Pe rând și chiar deodată :D

Deși statura lor e diferită, amândouă au stat foarte comod, iar eu am tras rapid concluzia că Manduca e un sistem de purtare care chiar poate fi folosit la toate vârstele copilului (limita de greutate este de 20 de kilograme).

TESTAREA PROPRIU-ZISĂ
Cele două săptămâni în care am putut testa Manduca au continuat însă doar cu Sânziana. Am avut noroc de vreme bună în cea mai mare parte și chef de plimbări.
Din prima am apreciat materialul moale și destul de subțire din care e făcută Manduca. În mod normal, acum fiind deja iarnă, n-aș fi dat atenție acestui detaliu, însă pentru că astă-vară am văzut la treabă alte sisteme de purtare știu cât e de important materialul. În concluzie, bilă albă Manduca.
Calificative bune a primit Manduca și la capitolul confort pentru bebe - reprizele de somn cu tot cu factori perturbatori stau mărturie în acest sens, respectiv pentru purtător - am simțit ceva-ceva dureri de spate doar la un drum de două ore, dar au dispărut instantaneu după ce am dat copilul jos. De asemenea, am alăptat cu succes în Manduca, în plină stradă și din mers, fără ca vreunul dintre trecători să aibă habar de ce făceam noi acolo.

Manduca oferă mai multe variante de purtare - în față (cu bretelele paralele sau în cruciș), în spate, pe șold. Le-am testat pe toate prin casă și, cu instrucțiunile în față, nu ne-am opintit deloc. Însă la plimbările propriu-zise de afară noi am rămas la varianta „clasică”, respectiv în față cu bretelele paralele, pentru că așa aveam cea mai mare experiență și eram sigură că mă pot descurca singură în parc să o dau jos și să o pun la loc sau să o alăptez. Pentru această variantă clasică, mișcările mi-au intrat deja în reflex și am numărat că sunt necesari șapte pași pentru a fi gata de plimbare.

Manduca

I-am numit șapte pași spre libertate pentru că, după ce ai ieșit din casă cu copilul în Manduca, simți că orice destinație e accesibilă și că niciun drum nu e prea lung.

CE NU NE-A PLĂCUT
La capitolul minusuri aș menționa catarama din talie, care mi-a cam dat de furcă și, judecând după urmele de pe plastic, nu doar mie (deși probabil e o chestiune de obișnuință), precum și lipsa unui sistem de susținere a picioarelor la copiii mai mari. Mi-am dat seama de necesitatea lui când am purtat-o pe Lara și i se bălăngăneau picioarele în toate direcțiile, plus că loveam diverse cu ele. De confort nu mai zic.
La prima vedere și prin comparație cu Ergo, m-a mai deranjat lipsa unui săculeț propriu, în care să stea bine adunată. Dar apoi, pentru că am folosit Manduca intens, n-am mai simțit nevoia acestuia.

ACCESORII
Pe lângă Manduca, în campania de testare au mai fost și o protecție de iarnă și un set de Fumbees - sucking pads, niște protecții pentru bretele destinate bebelușilor cărora le place să molfăie. Noi nu le-am folosit și asta nu pentru că nu mi-ar fi plăcut. Pentru protecțiile de centuri numai bune de supt Sânziana e deja prea mare, dar le-am studiat și îmi plac. Dacă aș da timpului înapoi, le-aș găsi foarte utile.
Cât despre protecția de iarnă... O avem pe a noastră! E cel mai bun cadou de botez pe care mi-l pot imagina! Noi am primit-o în noiembrie și toată iarna trecută a fost de bază. Ne-am plimbat zilnic prin frig, am folosit-o și la munte în ianuarie-februarie, iar când ajungeam înăuntru Sânziana era mereu călduță. Cred că am mai scris cândva că am răcit amândouă în singura zi din iarnă când am ieșit cu căruciorul... Iar după ce de câteva ori mi-am uitat mănușile acasă, mâinile mele au apreciat teribil și buzunarul protecției.

UȘOR DE PURTAT
Aș mai avea de făcut un comentariu general despre categoria sistemelor SSC versus eșarfe - orice s-ar spune despre avantajele sau dezavantajele la purtare ale unora față de altele, primele sunt într-adevăr mult mai ușor de pus. Am avut în casă eșarfe încă de la nașterea Sânzianei, dar de purtat au început s-o poarte și ceilalți membri ai familiei numai după ce a apărut în peisaj și un SSC. Ba chiar în seara când am primit Manduca a trebuit să duc lungi negocieri cu Lara, care era hotărâtă să o poarte și ea pe Sânziana... Până la urmă, norocul meu a fost că îi e prea largă în talie, că altfel totul părea o joacă de copii.

PREȚ
Am stat o clipă pe gânduri referitor la preț - multă lume spune că Manduca e prea scumpă. Eu aș zice că marsupiile clasice sunt prea ieftine, dar atâta dai, atâta face. Dacă părinții ar începe să vadă Manduca ca pe un înlocuitor de cărucior și nu ca pe ceva adiacent acestuia, nivelul prețului s-ar vedea mai corect.
În concluzie, dacă aș fi avut ocazia să testez Manduca la scurt timp după naștere, cu mintea și experiența de acum, sunt sigură că aș fi cumpărat-o.

Cu ce am rămas după ce Manduca a plecat de la noi? Când a venit ultima zi a campaniei de testare și a trebuit să o împachetez și să o trimit înapoi a fost un moment trist... Dar apoi mi-am dat seama că suntem plini de speranță, pentru că Manduca noastră are culorile roșu și alb, la fel ca Moș Crăciun :)

Parisul într-un Ergo

Am plecat la Paris pentru zece zile cu Ergo și cărucior. Pe al doilea l-am folosit de la aeroport spre casă, iar apoi din nou în ultima zi, spre aeroport, însă de data asta pentru a căra un rucsac. Și totuși, Sânziana a fost peste tot pe unde ne-au dus pe noi picioarele și a văzut totul de la aceeași înălțime cu noi.
Ce mi se pare mie fantastic este că am putut să ne plimbăm destul de mult având în vedere programul ei intens de somn de peste zi, somn pe care în cărucior nu și-l face, însă în Ergo s-a arătat mulțumită.
Nu pot să spun că pentru spatele meu sau al lui Bogdan plimbările astea, cu o durată medie de 4-5 ore, au fost fără urme. Dar cum o dădeam jos și ne relaxam un pic, urmele astea dispăreau și ele.
Adăugați la toate obiectivele turistice și patru vizite la trei spitale și veți avea o imagine cât de cât completă asupra sejurului nostru la Paris.

 

 

PS: Recensământul sistemelor de purtare pe meleaguri pariziene a avut ca rezultat două wrapuri neelastice cu câte un bebeluș de aproximativ șase luni și un alt Ergo la o fetiță de circa un an.

În spinare

Tot în Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați, adică săptămâna trecută, am bifat prima plimbare în spate, cu Ergo. Aș zice că rata de succes a fost undeva la 75% din drum, după care am mutat-o în față. Mai exersăm.
A doua zi, dar fără poză, am colaborat și la primul somn în Ergo, la o plimbare în natură preț de o oră și jumătate.

Cu eșarfa la plimbare

Toată lumea își scoate săptămâna asta eșarfele la plimbare. Cum care eșarfe?! Alea de ținut copilul în ele, atârnat și totuși așezat, îngrămădit și totuși liniștit. Deși am mai scris și arătat poze cu plimbările mele cu Sânziana de gât, vreau să o mai fac și acum, în Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați, să se ducă și mai mult vorba că e o practică tare comodă, frumoasă și sănătoasă. O să le iau pe rând.
Dureri de spate am de când mă știu. Totuși, s-au accentuat mult după fiecare sarcină, culminând cu momentul nașterii Sânzianei, când eu am țipat la doctor că nu mai pot, că mă doare spatele, iar el mi-a răspuns că nu sunt la medicul care trebuie, că el se ocupă de altceva. La vreo două luni după aceea, am și rămas înțepenită, într-o poziție foarte incomodă. Cu toate acestea, nu simt nicio durere atunci când bebelușa mea aflată mereu peste greutatea medie a vârstei, se află în brațele mele susținută de o eșarfă. Cât despre comoditatea de partea ei, cred că dacă nu s-ar simți bine n-ar dormi dusă - de altfel, singurul loc în care doarme în afara casei.
La capitolul frumusețe, am primit atâtea priviri înduioșate atunci când mă plimb cu ea în brațe că nu știu dacă are rost să mai insist. Dar cei care trec pe lângă noi nu știu că la originea zâmbetului de pe fața mea este și mirosul de bebeluș pe care îl am permanent în nări atunci când Sânziana e așa de aproape de mine.
Cât de sănătos e purtatul? Neonatologii recomandă ca atunci când un bebeluș este bolnav să stea cât mai mult lipit de mama lui pentru a-și regla temperatura și respirația. Nu văd, așadar, cum lucrurile astea ar putea să-i dăuneze unui copil sănătos. În plus, sistemele de purtare care permit o poziție bună a bebelușului pot chiar ajuta la corectarea anumitor predispoziții pentru probleme ortopedice, de exemplu.
Sigur, mi s-a strigat și mie că sufoc copilul, că îi distrug coloana, că dacă n-am bani de cărucior... La o plimbare în ploaie, cu mâinile libere pentru o umbrelă și chiar și niște cumpărături uiți însă de toate. La fel și când te plimbi în voie într-un oraș aglomerat, ignorând scări și borduri. Nu-i așa că nu vă imaginați vizitând un muzeu cu căruciorul? Nici eu. Dar cu bebe într-un sistem de purtare? De acord din nou.
Zăpada - de obicei mare dușman pentru cărucioare - nouă ne-a fost companion bun în ieșirile de zi cu zi. Cât despre frig... eu am răcit în singura zi de iarnă când am ieșit cu căruciorul. Pentru că, deși eram îmbrăcată exact la fel de gros ca în toate celelalte zile, n-am mai avut sobița la purtător. Și nici sobița nu s-a simțit prea bine fără mine.
Nu mai zic că atunci când bebelușul mai are și un frate sau o soră mai mare cu care trebuie să țină pasul, cum este și cazul nostru, purtarea e și mai de ajutor.
Însă trecând peste toate argumentele acestea de ordin oarecum tehnic, când ai copilul în brațe îți vine mereu să-i vorbești, să-i cânți, să-i povestești despre lucrurile pe lângă care treceți pe stradă. Dialogul de la înălțimea căruciorului nu e niciodată la fel.

(Cu) ce se mai poartă

În recenta vacanță la Sighișoara am încercat un nou sistem de purtare a copilului, din categoria SSC (soft structured carrier). Am fost puțin reticentă pentru că este cel mai apropiat de marsupiile clasice, pe care când le văd în uz mă îngrozesc pur și simplu. Copiii aceia atârnă nefiresc, de cele mai multe ori cu spatele la părinți... Plus că faptul că sunt purtați de tați nu e o dovadă că aceștia sunt drăguți, ci că marsupiile respective sunt pur și simplu incomode.
Perspectiva drumurilor în pantă din oraș cerea însă un ajutor. Slingul - pe un singur umăr - nu mai intră în discuție, iar pentru wrap este prea cald în august, așa că mi-am spus că merită să încerc și un SSC. Am cerut cu împrumut și am primit un ERGObaby clasic, care m-a ajutat rapid să trec peste reticență. Se pune foarte ușor și e foarte comod. Singura mea problemă cu el a fost că nu am putut să mă obișnuiesc să o port pe Sânziana în spate. Nici ei nu i-a plăcut - după numai câteva minute a început să se zbată și s-a liniștit doar când am adus-o în față. O fi puterea obișnuinței, o fi prea mică încă pentru a sta fără să îmi simtă respirația și fără să fie mângâiată din când în când... Cert e că atât timp cât a stat în față s-a simțit bine. A și supt și chiar într-o zi mai lungă a fost pe punctul de a ațipi, dar am ținut-o eu de vorbă, pentru că urma să ajungem în curând la mașină și să plecăm mai departe.
Cald tot ne-a fost, dar din când în când lăsam să alunece o bretea și ne mai aeriseam puțin. Probabil că dacă ar fi fost ceva mai mică și nu s-ar fi ținut singură atât de bine asta nu ar fi fost o soluție.
Pe scara acoperită din Sighișoara (cunoscută și ca Scara școlarilor), am urcat aproape în ritm cu ceilalți și am mai putut ține și un alt copil de mână. La un moment dat, ne-am intersectat cu o familie cu un copil măricel, târât de mână de mamă, în vreme ce tatăl se lupta pe trepte cu căruciorul. Nu părea să le priască prea mult plimbarea și pentru o secundă le-am simțit invidia din priviri. Cam asta face un sistem de purtat copilul în Sighișoara...
Una peste alta, dacă ar fi să-l compar cu un wrap, aș zice că e mai scump, dar ceva mai ușor de pus (are o bilă albă pentru mine pentru că mă scapă de stresul ștersului pe jos cu cozile lungi de la wrap). Pe de altă parte, cred că eșarfele (fie wrap sau sling) îmbracă mai bine spatele copilului, ceea ce pentru un bebe mic e un argument important.
Dacă ar fi fost al meu, l-aș fi testat și cu Lara, a cărei greutate e la limită cu recomandările fabricantului. (Apropo, pe etichetă scrie că e proiectat în Hawaii.) Mulțumiri Roxanei!

Și mai purtată

De când a venit vremea mai caldă, am trecut la plimbări cu căruciorul, în detrimentul wrapului. Ceea ce nu înseamnă că nu îi sunt extrem de recunoscătoare pentru lunile reci de iarnă în care ne-a ajutat, zi de zi, să luăm o gură de aer proaspăt. Slingul l-am mai folosit prin casă, în zilele în care domnișoara nu era chiar în toane bune și voia mai mereu în brațe, iar brațele și ele mai aveau una-alta de făcut. Prin urmare, ne era cam dor de o eșarfă purtătoare, așa că ne-am înființat la întâlnirea cu Diana. Am probat mei-tai, wrap-tai și sling fix și Sânziana a părut foarte mulțumită să se așeze din nou în brațele mele. La slingul fix a protestat puțin, dar era și ultimul, ora de masă era aproape, iar măsura nu era chiar cea mai potrivită.
În fine... După șase tipuri de eșarfe încercate (luând în calcul wrapul elastic și cel țesut ca două categorii diferite), am ajuns la concluzia că wrapul țesut este preferatul nostru. Dar sunt sigură că alegerea a fost determinată de faptul că mai mereu când l-am folosit afară erau temperaturi negative, copilul era mic, iar plimbările destul de lungi. În alt anotimp și la o altă vârstă, probabil aș fi ales diferit. Mei-tai-urile arată infinit mai cool decât toate celelalte purtătoare și, dacă aș lua-o de la început, sunt sigură că le-aș da o șansă.
Pentru noi urmează însă o nouă etapă - Sânziana va începe azi-mâine să meargă, iar afară se încălzește - deci probabil că un sling fix cât mai subțire ar fi mai potrivit.
Am ajuns, așadar, să înțeleg de ce se spune că există câte o eșarfă potrivită pentru fiecare situație și, dacă m-ar da banii afară din casă, probabil că mi-aș lua câte una (bine, două, ca să le pot și asorta la îmbrăcăminte) din fiecare categorie.

PS: Mulțumiri Dianei pentru poze (și nu numai...)

Șușoteli

Am fost la BabyExpo cu Sânziana în wrap și am tot auzit în jurul nostru: Uite sling. Vezi la dreapta cum ține copilul. Știi, există niște eșarfe în care te înfășori tu și nu știu cum ții copilul în ea. A, uită-te la tipa aia. Ăsta e sling din ăla de care ți-am zis.
Ne-am amuzat. Dar, realitatea e că am mai văzut o singură mămică cu wrap în tot târgul. Și la un stand la care se vindeau cărucioare am văzut cocoțată pe un raft o cutie ce părea să conțină un wrap, deși pe ea scria sling. N-am avut curiozitatea să cercetez mai în amănunt.
Sunt obișnuită cu șușotelile pentru că toată iarna m-am plimbat cu Sânziana în wrap printre tarabele din piața Moghioroș. Iar vânzătoarele de-acolo nu se încurcă cu finețuri. Vestea bună e că deja unele dintre ele știu și cum se cheamă ciudățenia și au decretat că e mai simpatică decât alea, cum le zice... marsupii.

Wrap nou

După sling și wrap elastic, a venit rândul unui wrap țesut să ne ajute la plimbări. Ce bucurie! (De data asta, mulțumiri Adinei.) Are cineva de dat la testat și un mei-tai? :)

Do the locomotion

Prima ieșire cu Sânziana - la aproape două săptămâni de la naștere - nu a fost cu căruciorul. Plimbarea cu slingul în dungi s-a soldat cu un zâmbet larg pe fața copilului :) Și fără dureri de spate pentru mamă.