Reiau puțin lucruri pe care poate le-am mai scris pe ici pe colo, pentru a oferi un context limpede. Sânziana a început să poftească la mâncarea noastră undeva în jur de șase luni și, chiar dacă nu stătea bine încă în fund, am început diversificarea. Vreme de 2-3 luni, totul a mers perfect. Apoi, după cea de-a doua criză și introducerea unui nou medicament, n-a mai avut niciun interes față de mâncare. Am pus-o inițial pe seama caniculei, apoi pe seama unei erupții dentare, apoi a unei răceli...
Am tot găsit pretexte timp de vreo 3-4 luni, până când a trebuit să admit că fata mea nu mai mănâncă. Nimic. Făcuse deja un an, eu o alăptam în continuare și citeam de mulți copii care au perioade în care refuză mâncarea în jurul acestei vârste pentru că au alte interese.
A trecut așa o iarnă, apoi o primăvară și a venit vara, cu fructe felurite. Într-o zi, am văzut o fotografie cu o fetiță care mușca dintr-o pară pe jumătate mâncată. Mi-au dat lacrimile pentru că am realizat că vara era deja pe final și Sânziana nu gustase niciun fel de fruct.
În tot acest timp ea a avut o greutate peste media ei de vârstă, iar medicii cu care discutam de problemele pe care le aveam ridicau o sprânceană neîncrezătoare. Am fost întrebată și subtil și direct dacă sunt sigură că nu am eu pretenții exagerate în privința meniului ei. Nu aveam pretenții, ajunsesem să îi ofer pufuleți, covrigi, iaurturi cu fructe și în general tot ce consider că e nepotrivit în alimentația unui copil doar ca să o testez...
La un moment dat, am luat legătura cu o clinică din Austria specializată în tulburări de alimentație la copii. Mi-au cerut să le trimit un filmuleț în care să o surprind mâncând. Le-am trimis imagini cu ea refuzând mai multe tipuri de alimente. Am renunțat până la urmă la colaborarea cu ei, pentru că, pe lângă suma destul de mare pe care ne-au cerut-o, nu au vrut să ne ofere niciun fel de detalii despre metoda pe care ar fi urmat să o folosească pentru a o convinge să mănânce.
Filmulețul a fost făcut în iulie 2012. Astăzi am făcut un alt film, cu ea stând în scaunul de masă din bucătărie și mâncând singură supă cu lingurița. Spune "mniam-mniam" și o îmbie și pe păpușă să ia din farfurie. Tot astăzi, mai pe seară, am ieșit în parc și m-a căutat în geantă de mâncare. Sunt lucruri pe care majoritatea copiilor le-au făcut dintotdeauna, în mod natural. Pentru noi a fost un drum foarte lung. Încă ne petrecem multă vreme încercând să o hrănim, încă folosim diverse metode de distragere a atenției astfel încât mâncarea să intre mai ușor - într-o vreme cerea chiar ea să vină lingurița cu motocicleta, cu avionul sau chiar cu mașina de gunoi... Am făcut toate acele "nu-uri" pe care se spune că nu trebuie să le faci atunci când împrietenești un copil cu alimentele solide. Dar le-am făcut fără nervi, cu blândețe, în ritmul în care ne-a permis ea să le facem...
Sunt mulți copii cu Dravet sau alte afecțiuni neurologice care ajung să fie hrăniți printr-un tub gastric. Nu știu cât de departe am fi fost și noi de o astfel de variantă într-o altă țară, unde practica e mai des utilizată, și, mai ales, în lipsa alăptatului. Mă bucur însă că, de astăzi, dieta va fi un aliat în plus pentru Sânziana.
