joi, 1 septembrie 2022

Viața ca o pradă la 12 ani

Acum un an scriam despre viața ca un spectacol alături de Sânziana. Privind în urmă, îmi dau seama că poveștile au rămas, bogăția de imagini e tot acolo, însă pare că scenografia e tot mai ancorată în realitate. O realitate aparte, desigur, și nu neapărat "de poveste".


Însă până la urmă tocmai despre asta este creșterea - să înțelegem că viața este despre bine și rău deopotrivă, că uneori poate fi ușor, la fel cum de multe ori va fi greu, că nu mereu ne petrecem zilele într-un tărâm al viselor... 

Cu o zi înainte să împlinească 12 ani, am stat ochi în ochi și i-am povestit despre cum a fost chiar înainte de nașterea ei și imediat după, despre cum i-am ales numele și ce am simțit când am văzut-o prima oară.

- Cred că te-am cam obosit..., îmi spune la finalul poveștii.

Apoi, se entuziasmează și îmi spune că ea vrea mulți copii, pentru că îi plac toți bebelușii. 

Deocamdată, îl creștem - aproape împreună, aș zice - pe fratele mai mic. Mereu nedespărțiți, la bine și la rău, la joacă și la ceartă.

Și, în timp ce eu abia mai îndrăznesc să respir ca el să adoarmă mai repede - deși nu m-ar deranja să adormim cu toții, ea exclamă neobosită:

- I-auzi mama, cică Rembrandt și-a pictat aproape 70 de autoportrete!

M-ai bucurat Sânziana, încă din prima clipă, și continui să o faci peste măsură, chiar dacă nimic nu pare ușor din ce trăim împreună. Și totuși, îmi arăți mereu cum poți fi plină de creativitate, de culoare, emoție și energie. E drept că și cu tot mai multe toane în această etapă a vieții... dar tot cu bucurie!

La mulți ani rămâi!



miercuri, 1 septembrie 2021

Viața ca un spectacol

Că nimic din viața Sânzianei nu poate fi obișnuit cred că ne-am lămurit cu toții de ceva vreme. Însă ultimul an ne-a arătat ce înseamnă să trăiești într-un spectacol continuu.

De ceva mai mult timp, prietenul ei imaginar Dubist începuse să devină personajul unor întâmplări fantastice. Apoi, timid, Sânziana s-a pus pe scris. Aventurilor lui Dubist le-au urmat continuări ale poveștilor preferate: Peter Pan ("Eu nu vreau să cresc niciodată, mama!"), Regatul de gheață (Elsa devine minunata mătușă a fetelor născute din iubirea Annei cu Kristoff), Jake și vrejul de fasole, Vrăjitorul din Oz și câte și mai câte.

Un pic mai târziu, au apărut povești proprii, cu personaje complet inventate, cu nume neobișnuite și venind din lumi îndepărtate: Cheira a II-a, fecioara din Egipt a fost obsesia a câteva luni bune.

Și apoi, în mijlocul pandemiei, la mult timp după ultima vizită într-o sală de spectacol, s-a lansat în producția de piese de teatru. A înțeles rapid că trebuie să adapteze textele, astfel încât să includă indicații scenice.

Au urmat costumele și decorurile. Am făcut ceva drumuri la mercerie în căutarea de voaluri, mărgele, pene și alte diverse accesorii pentru costumele păpușilor care ar fi urmat să întruchipeze personajele imaginate de ea pe hârtie.


La un moment dat, nici asta nu a mai fost suficient: Păpușile nu pot interpreta cu adevărat, deci trebuie să ne gândim la o distribuție cu actori reali. Și, poate nu ar fi rău să și cânte. Dar cine să compună muzica? Compozitorul preferat, Mozart, nu ne mai poate ajuta. Dar dacă studiem cu atenție cum a făcut el, poate reușim și noi, prin forțe proprii - că doar la școală punem deja note pe portativ.

De aici și până la a scrie o scrisoare Operei Comice pentru Copii, în care le propune să o susțină cu organizarea spectacolului, nu a mai fost decât un pas.

Tot în palmaresul ultimului an trebuie menționate și o carte de istorie a modei, pe care a studiat-o în foarte mare detaliu, și un curs online de scenografie, la finalul căruia i-a scris profesoarei o cerere oficială de colaborare, iar la școală a prezentat un proiect despre această meserie deosebită.

Ca o concluzie la această călătorie neașteptată, aș spune pe de-o parte că e foarte greu să ții pasul cu energia ei creatoare și că, deși nu mi-aș fi dorit, a trebuit să învăț să o refuz, să o fac să înțeleagă că nu tot ce ne dorim e posibil, dar și că trebuie să cerem ajutor acolo unde nu ne pricepem. Iar pe de altă parte a fost o bucurie să văd cum lumea ei imaginară atât de bogată își găsește ancore în realitate. Ancore care poate în unele zile își diluează funcționalitatea, însă sunt totuși un început nesperat al procesului de tranziție spre viața de adult.

De altfel, Sânziana vorbește des în ultima vreme despre faptul că în curând va fi adolescentă. Știe că urmează niște transformări, atât în plan fizic, cât și emoțional. Desigur, nu e pregătită să le primească, așa cum probabil nimeni nu e la momentul respectiv. Spune că nici nu și le dorește, dar totuși e conștientă că acesta e cursul firesc al vieții.

Ne pregătim cu toții... Dar până atunci, luăm fiecare zi cu provocările ei și încercăm să construim pentru viitor. Ceea ce deja e imens. 11 ani! Și un autoportret al artistei la tinerețe 🙂



duminică, 16 mai 2021

După mai bine de un an...

La noi în familie, unora le place teatrul. Altora, musical-urile. Baletul e, de departe, preferatul Sânzianei.


În ultimii ani, a devenit tot mai interesată de toată complexitatea unui spectacol - poveste, costume, decoruri, cine ce roluri ar trebui să primească... Doar cu muzica nu a scos-o încă la capăt, în sensul că ea ar vrea să poată să și compună. 

Apoi, despre emoție... Sânziana trăiește ca nimeni altcineva aproape orice spectacol la care ajunge. Te strânge de mână, bate din palme, uneori deranjează... Îmi amintesc, și cred că am mai și scris mai demult, prima piesă de teatru la care am dus-o, cu sala plină, și eu cu inima galopând cu gândul la câte virusuri ar putea-o trimite de acolo direct la spital. Bucuria ei a meritat însă toată spaima mea. 

Din păcate, uneori această emoție puternică pe care o trăiește o face și își să refuze bucuria spectacolului.

- Nu, nu vreau să merg la Coppelia. L-am văzut de atâtea ori pe calculator!

- Bine, dar acum e o montare nouă, e premiera, cu costume făcute de Bogdana!

O zi, două, trei... Aproape m-am resemnat. Când am verificat ultima dată, oricum nu mai erau locuri. Însă de la 15 mai a crescut capacitatea permisă pentru sălile de spectacol, așa că au mai apărut niște bilete.

Mai sunt 35 de minute până începe ultima reprezentanție anunțată. O aud cum povestește cu înflăcărare despre Swanilda, Franz, Coppelius și Hoffman. O mai întreb o dată și se hotărăște brusc că vrea să mergem.

Ca un făcut, găsim două bilete singure pe un rând - pare că ne așteptau. Cu zece minute înainte să înceapă suntem deja pe scaune și ea citește cu multă atenție programul. La cel de-al treilea anunț, îmi atrage atenția să pun deoparte telefonul. 

Urmează magia. Mă strânge de mână, dansează din cap pe ritmul muzicii, din când în când mișcă și picioarele, îmi arată pisica ce se tot mută în fiecare act, șoptește "astea sunt cele 12 ore care dansează acum"...

Și eu mă tot gândesc cum trec două ore pentru un copil cu "întârziere de dezvoltare globală, dificultăți de menținere a atenției în sarcină, inadecvare comportamentală - neconformare la reguli, întârziere a limbajului semantic, calcul mental dificil".

Ce bine că eu sunt doar mama ei și am acest privilegiu de a fi permanent uimită de felul în care își sfidează diagnosticul! Și de a o ajuta să își depășească limitările.

Primul spectacol după mai bine de un an... Frica de virusuri e tot aici, bucuria rămâne și ea.

marți, 1 septembrie 2020

De zece ori Sânziana

Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.

Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.



Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.

De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.

Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.

Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.

Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!

sâmbătă, 13 iunie 2020

Școala vieții



Dacă ar fi fost un an obișnuit, cel mai probabil în weekendul acesta am fi participat la sărbătoarea verii, care încheie în școala Waldorf fiecare clasă absolvită. După spusele fetelor, e cea mai frumoasă zi din an, cu multe jocuri și joacă, cu coronițe de flori împletite cu iubire, cu promisiuni de revedere peste vară cu cei mai dragi colegi și profesori și despărțiri emoționante de tot ce va rămâne în urmă din clasa proaspăt încheiată. (Fotografia de mai sus este de la sărbătoarea verii de acum cinci ani, după un an de grădiniță.)
Din nefericire, nu este un an obișnuit. Dacă pentru Lara învățatul online, care a însemnat mult efort individual, în ritmul ei, s-a potrivit mănușă, pentru Sânziana lucrurile nu au fost deloc simple în această a doua jumătate din clasa a doua.
Pe de-o parte, s-a simțit clar că am oprit cele patru terapii pe care le făcea săptămânal, plus o a cincea la intervale de timp mai mari, dar peste care am sărit de asemenea din cauza contextului actual. Pe de altă parte, marele beneficiu al școlii era pentru ea socializarea, pur și simplu să fie în preajma copiilor, să aibă o preocupare constantă pentru o jumătate de zi, care să o scoată din lumea imaginată de ea, fantastică, într-adevăr, dar și departe de realitate.
Oricât ne-am străduit, încercările de lecții la distanță nu au fost mereu reușite. În primul rând, pentru că în mediul online, ca și la radio, orice secundă de tăcere are altă încărcătură decât în interacțiunea directă. Iar la Sânziana aproape orice acțiune începe cu o tăcere. Așa că, în online, de multe ori nu mai începe.
Cititul de pe un ecran nu a fost nici el punctul ei forte, dar totuși a reușit să înțeleagă și să folosească aplicația folosită la cursuri.
Una peste alta, degeaba nu a fost tot timpul acesta. A avut zile în care a fost chiar bucuroasă să descopere, dar și zile în care pasul înainte a venit doar din frustrare. Cam ca în viață, aș spune. 
Am putut lucra cot la cot cu ea mult mai mult decât înainte și am mai înțeles câte ceva din dificultățile de învățare pe care le are. Sper ca pe viitor să reușim să construim pornind de la aceste constatări.
Și mai sper, tare sper, mai ales acum că locurile speciale la liceu au devenit o realitate, că la un moment dat ne vom putea bucura și de un mod de învățare adaptat cu adevărat ritmului și nevoilor ei.

1. Cea mai frumoasă amintire din clasa a II a este când am fost cu colegii mei la poștă. 

2. Cea mai interesantă poveste din clasa a II a a fost cea despre legenda florii-soarelui. 

3. Cea mai provocatoare întâmplare din clasa a II a a fost să îmi fac prieteni.

4. Cea mai folositoare lecție învățată în clasa a II a a fost despre ploaie. 


sâmbătă, 6 iunie 2020

În drum spre scara curcubeu


O zi de sâmbătă, la prânz. Dacă am fi fost o familie obișnuită, probabil că am fi plecat din oraș. Sau măcar am fi ieșit cu toții la o plimbare. Dar nu suntem. Așa că avem o evaluare la psiholog cu Sânziana. De la începutul anului, e a treia. De fiecare dată, altcineva, alte hârtii, alte discuții, aceleași concluzii. Eu, mereu zâmbitoare și bucuroasă să descopăr câte lucruri știe să facă. Ei, "evaluatorii", sceptici, încruntați, înverșunați chiar. De fiecare dată aud aceeași placă - poate, știe, de ce nu puneți mai multă presiune, să muncească, să facă, să învețe... Cu alte cuvinte, e bine, dar chiar nu se poate să o lăsăm așa...
În teorie, toți sunt de acord cu învățatul prin joacă. În teorie, toți înțeleg că e nevoie de stabilitate emoțională. În teorie, toți sunt blânzi și calzi. În practică... pentru mine sunt morți cu toții. E nevoie de reguli și limite. Nu cumva să ieșim din rând cu metode nemaiauzite. Nu cumva să facem și altfel decât scrie în schemă. Nu cumva să vedem copilul din fața noastră altfel decât un șablon care trebuie colorat neapărat cu culorile adecvate, fără să depășim conturul.
Am numărat așa, din amintiri, de dragul orgoliului meu rănit sâmbătă la prânz: 24 de terapeuți în 9 ani, 11 terapii diferite. Marea majoritate a acestor persoane au avut inclusiv contact fizic cu ea - kinetoterapie, masaj, hidroterapie și altele... Doar gândul ăsta și mi se pare suficient.
Când avea 9 (nouă!) zile (zile!), am fost cu ea la o evaluare, pentru a începe o terapie. Fără legătură cu Sindromul Dravet, că pe atunci nu știam încă diagnosticul. Și medicul care a văzut-o ne-a spus: "Cam târziu! De ce ați așteptat atât?!". Să ne înțelegem, nu era o chestiune de viață și de moarte, copilul a avut scor Apgar 9.
Știu, de fapt, că orgoliul meu nu e cel care contează aici. Și, spre deosebire de toți evaluatorii, eu știu - atât cât se poate știi în cazul unei boli rare - și care sunt așteptările corecte pentru un copil ca Sânziana. Dar tot doare ca naiba. Și m-am săturat să mă duc cu speranțe și să plec bucăți, în făraș.
Dacă vă ocupați cu așa ceva, uitați-vă cu adevărat în ochii părintelui înainte să îi spuneți că nu a făcut destul. Iar dacă sunteți părinți, luați cu voi fărașul la aceste întâlniri, dar folosiți-l ca scut și, dacă e nevoie, și ca armă, în apărare. Eu zic că e bine să ne știm fiecare locul în această echipă pe care ar trebui să o formăm de dragul copiilor.
(Le cer iertare și le mulțumesc terapeuților minunați care au sprijinit-o pe Sânziana de-a lungul anilor. Acest text nu este despre ei.)
După evaluare, i-am propus Sânzianei să căutăm scara curcubeu despre care am citit că a apărut în Cotroceni. A fost bucuroasă de idee. Dar afară era cald, iar corpul ei încă nu a parcurs perioada de adaptare la temperaturile de vară, de care are nevoie în fiecare an. Am găsit scara la capătul unor străduțe întortochiate, după o plimbare un pic prea lungă. Am întrebat-o dacă vrea să o urce. Mi-a răspuns că nu vrea decât să ne întoarcem cât mai repede la mașină, dar că nu crede că poate să facă drumul respectiv. L-a făcut totuși, iar eu m-am temut în fiecare secundă să nu facă o criză.
Dar hei... Am pus presiune. Am muncit. Am reușit. Am văzut scara curcubeu. Pentru o secundă de nefericire.
Data viitoare o s-o vedem și fără muncă, promitem.

vineri, 15 mai 2020

Desene și bancuri

Odată și-odată o să scriu mult și bine despre tonele de desene cu care Sânziana ne umple casa și viața. Azi, însă, o să fie doar despre unul.

- Știi, Sânzi, mai demult ai făcut tu un desen cu eroi în pijama. Doar că ai pus o literă în plus.
- Ce literă?
- Un r. Ai scris "erori" în loc de "eroi".
- Eh, eram și eu mai mică și nu știam să scriu corect.
- Dar știi ce este o eroare?
- Nu.
- O eroare este o greșeală. Cum ar veni, "greșeli în pijama".
Stă pe gânduri câteva secunde și apoi izbucnește într-un râs puternic.
- Mama, să scrii neapărat întâmplarea asta pe o hârtie. E ca un banc. Și vreau să îl ținem minte, să îl spunem și când o să fim mai mari.
- O să scriu, Sânzi, că și eu vreau să îți mai aud râsul ăsta și când o să fim mai mari...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...