De zece ori Sânziana

Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.

Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.

Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.

De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.

Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.

Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.

Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!

Lecția de patinaj

Lara a primit de Crăciun patine pentru gheață, pentru că cele vechi îi rămăseseră mici. Sânziana a cerut și ea, deși, evident, nu se urcase niciodată până acum pe așa ceva. Întâmplarea a făcut să găsim la verișori unele pe măsură. Prima lecție n-a durat decât câteva minute, a spus că îi e frică, dar bucuria de pe fața ei când s-a văzut cu patinele în picioare, ca Lara, a meritat din plin. Învățăcel, avansat și profesor:

3 ani de veselie

Mâine o sărbătorim pe junioara noastră... Trei ani de când cel mai vesel copil de pe planetă a venit în familia noastră să ne înveţe să zâmbim cu toţi muşchii feţei. Aş fi vrut să fac un colaj din ultimul an, dar tocmai ieri a stricat laptopul pe care sunt salvate majoritatea fotografiilor. Într-un moment de nehotărâre între Minnie Mouse (zisă şi Mimi), Masha şi ursul (cunoscuţi sub numele de Ma-mo) şi Peppa Pig (zisă şi Bepa Bip), laptopul a căzut pe jos şi a obosit de atâta joacă cu personajele preferate la ora mesei. Dacă atunci când era Lara mică ne-am hotărât să renunţăm la televizor şi, implicit, la desene animate, cu Sânziana recuperăm intens, pentru că programul ei de somn şi mâncare ne ţine încă destul de mult în casă.

În aceste condiţii, am decis să aleg pentru a marca ziua de naştere o fotografie recentă de la una din numeroasele sesiuni de înot liber. I-aş spune "liberă la mare" pentru că, imediat ce se vede în apă, Sânziana începe un dans al bucuriei molipsitor pentru toţi cei din jur. Mereu când mergem la piscină sau la mare, oamenii se uită râzând la ea şi fac remarci legate de mişcările ei nestăvilite. Pentru că în continuare corpul ei nu o ajută să facă activităţile obişnuite pentru un copil de 3 ani (dintre care cel mai dureros e alergatul - pentru că îşi doreşte tare mult să alerge atunci când vede pe cineva drag), atunci când e în apă poate face mult mai multe mişcări şi ţine să ne arate asta.
Aşa că aproape zilnic face băi îndelungi acasă, luni la rând am mers săptămânal la piscină, iar peste vară la mare cât de mult am putut. Atâta înot ne menţine şi pe noi în formă şi, în plus, ne dă deseori senzaţia de vacanţă. Sau măcar de "ora veselă". Adică exact cum e Sânziana la 3 ani... La mulţi ani, draga noastră dragă! O să facem tot ce ţine de noi să îţi păstrezi veselia!

Joaca în doi

De când a început vacanța mare la școlari, fetele au început și ele să se joace. Cu adevărat! În fiecare zi inventează un cuplu - mama și cu bebe, doctorul și pacientul, stăpânul și cățelul, pescarul și bucătarul...
Lara o antrenează pe Sânziana în tot soiul de jocuri de rol, o face să vorbească, îi creează un program de kinetoterapie inedit, îi stimulează imaginația...
E o nebunie să le văd apărând în halatele de baie și cu căști pe urechi, pentru că sunt la spital și Lara o tratează pe Sânziana de otită. Sau cu o oală plină de "pești colorați", pescuiți cu coada de la o jucărie din aceea pe care o plimbă copiii aflați la primii pași. Șarpele textil se transformă rapid în lesă, iar tunelul pe care i l-am luat Sânzianei ca să exerseze mersul în patru labe poate fi la o adică un coș de bebeluși.
Deși mă gândeam cu groază că o să dau în primire cu ambele fete acasă, constat că uneori chiar am câte 10-15 minute în care pot face diverse treburi prin casă mult mai liniștită și fără grija că s-ar plictisi. Mult am așteptat etapa asta!
Sigur, după o joacă din asta, sufrageria arată cam așa:

Din nou călare

După pauza de iarnă, ne-am întors la caii noştri dragi. Sânziana s-a bucurat foarte tare să îi vadă din nou, să îi mângâie, să îi perieze, să le dea morcovi şi... a adăugat o nouă activitate - să le cureţe copitele!

I-a

Dacă anul trecut, în vacanța călare pe ponei de la Daneș, Sânziana a fost mai mult spectator, anul acesta la Constanța s-a urcat direct pe calul mare. S-a întâmplat cam așa: la capătul unei luni foarte grele, în care am fost bolnavi cu toții pe rând, ne-am făcut cu greu curaj să plecăm câteva zile din București.
Deși ar merita povestit și cât de mult s-a bucurat fata noastră de prima ei întâlnire cu apa cea mare, elementul surpriză a venit din altă direcție... Într-una din zile, am hotărât să mergem într-o plimbare lejeră la Delfinariu, pe care nu numai că nu l-am găsit deloc ponosit, dar ne-a și adus în cale o doamnă psiholog specializată în hipoterapie, adică exact ce căutam de ceva vreme pentru Sânziana.
Așa că n-am mai stat pe gânduri și vacanța la mare s-a transformat rapid în vacanța la cai. „I-a, i-a” strigă Sânziana când aude de călărit. A fost neînfricată la fiecare ședință și a surprins-o pe doamna terapeut cât de bine a rezistat pe iapa Marly. La final, a mângâiat căluțul și i-a dat morcovi să mănânce.
Am hotărât că excursiile la mare vor fi mult mai dese de-acum încolo.

PS: Mulțumiri pentru fotografie unei mămici speciale, Adela pe numele ei.

Parisul într-un Ergo

Am plecat la Paris pentru zece zile cu Ergo și cărucior. Pe al doilea l-am folosit de la aeroport spre casă, iar apoi din nou în ultima zi, spre aeroport, însă de data asta pentru a căra un rucsac. Și totuși, Sânziana a fost peste tot pe unde ne-au dus pe noi picioarele și a văzut totul de la aceeași înălțime cu noi.
Ce mi se pare mie fantastic este că am putut să ne plimbăm destul de mult având în vedere programul ei intens de somn de peste zi, somn pe care în cărucior nu și-l face, însă în Ergo s-a arătat mulțumită.
Nu pot să spun că pentru spatele meu sau al lui Bogdan plimbările astea, cu o durată medie de 4-5 ore, au fost fără urme. Dar cum o dădeam jos și ne relaxam un pic, urmele astea dispăreau și ele.
Adăugați la toate obiectivele turistice și patru vizite la trei spitale și veți avea o imagine cât de cât completă asupra sejurului nostru la Paris.

 

 

PS: Recensământul sistemelor de purtare pe meleaguri pariziene a avut ca rezultat două wrapuri neelastice cu câte un bebeluș de aproximativ șase luni și un alt Ergo la o fetiță de circa un an.