De zece ori Sânziana

Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.

Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.

Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.

De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.

Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.

Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.

Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!

CV de mamă

Am discutat cu multă lume - părinte sau ne - despre rolul concediului de creștere a copilului și despre consecințele lui. Eu însămi sunt întrebată din ce în ce mai des în ultima vreme, că doar a făcut copilul un an, când mă întorc la serviciu.
În rândul apropiaților mei există, în general, două afirmații majoritar folosite: „cu cât mai lung e concediul, cu atât mai bine pentru cel mic”, respectiv „cu cât mai lung e concediul, cu atât e mai greu pentru mamă”. Nu vreau să pornesc acum o listă de comentarii pe marginea acestor afirmații. Aș vrea în schimb să spun un lucru care m-a uimit în ultima vreme în discuțiile acestea. Mi-au povestit unele mame care au început să se întoarcă „în câmpul muncii” despre cum sunt privite la serviciu în funcție de cât de mult sau puțin au stat acasă. Toată lumea începe brusc să se priceapă la creșterea copiilor și la psihologia feminină și s-a întâmplat chiar să apară argumentul unei așa-zise „deprofesionalizări” la mamele care stau „prea mult” acasă. Bineînțeles, cu implicații cum ar fi schimbarea postului, diminuarea salariului sau refuzul angajării, dacă e vorba de un interviu.
Am început, așadar, să încerc să văd lucrurile și din perspectiva angajatorilor, gândindu-mă că poate sunt prea vehementă de pe poziția de mamă. Dar nu, concluzia la care am ajuns a fost aceeași: dacă aș fi în postura de a angaja o mamă, aș întreba-o de ce a stat acasă atât cât a stat. Dacă a optat pentru un concediu mai lung și a făcut-o din convingerea că așa își ajută copilul, m-aș gândi că e o persoană căreia îi plac lucrurile bine făcute, care își asumă responsabilități și care e dispusă să facă sacrificii pentru a le duce la bun sfârșit.
Sigur, există și varianta în care s-a întors rapid la serviciu din considerente financiare. În această situație, aș întreba-o dacă, înainte de a se întoarce, a încercat să găsească o soluție care să îi permită să lucreze de acasă sau dacă a fost o decizie pe care a luat-o ușor.
(Cu Lara am prins vremurile în care indemnizația nu era 75% din venituri, ci doar 6 milioane de lei vechi, indiferent de salariul anterior nașterii. N-am avut nicio zi de concediu de creștere a copilului, dar am căutat tot timpul soluții ca să fiu cât mai mult alături de ea. Când acel cât mai mult nu mi s-a mai părut suficient, mi-am schimbat serviciul, acceptând și o scădere a salariului.)
Sunt dileme pe care le-am trăit, întrebări pe care mi le-am pus şi, deşi nu cred că există răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite, ordinea priorităţilor poate fi un indiciu pentru ce fel de persoană eşti şi pentru cum alegi să îţi trăieşti viaţa.
Să negi că maternitatea te schimbă mi se pare un semn de dezechilibru. Să nu înveți din felul în care maternitatea te schimbă cred că este o pierdere.
Pe mine personal, faptul că am devenit mamă m-a făcut să descopăr pasiuni noi și să abandonez obiceiuri, să-mi ordonez viața și să prețuiesc altfel timpul. La serviciu, am devenit mai eficientă și mai creativă. Caut întâi soluții și, foarte târziu, spun că nu pot. Nu fac lucruri care să nu-mi placă, pentru că asta e o lecție pe care nu vreau ca fetele mele s-o învețe.
E drept și că ora la care plec acasă a devenit un aspect important, dar am văzut oameni care sunt în stare să o lălăie în fața calculatorului mult timp după închiderea porților.
Pe de altă parte, a fi părinte înseamnă a te confrunta de multe ori cu un „nu” tranșant. După ce te antrenezi o vreme cu copilul de acasă, sigur vei găsi o cale să te descurci la serviciu într-o astfel de situație, să faci chiar și așa lucrurile să se întâmple. Răbdarea e o calitate pe care mamele și-o vor păstra și la locul de muncă, iar exercițiul de a le transmite și altora cunoștințele tale cred că ar trebui și el apreciat de angajatori.
Deci nu, nu cred că maternitatea deprofesionalizează sau face ca un angajat să merite mai puțin - în termeni de respect, șanse și bani. Cred doar că atunci când devii părinte înveți să pui mai mult suflet în ceea ce faci, iar nu orice job merită o asemenea investiție.

(Cu) ce se mai poartă

În recenta vacanță la Sighișoara am încercat un nou sistem de purtare a copilului, din categoria SSC (soft structured carrier). Am fost puțin reticentă pentru că este cel mai apropiat de marsupiile clasice, pe care când le văd în uz mă îngrozesc pur și simplu. Copiii aceia atârnă nefiresc, de cele mai multe ori cu spatele la părinți... Plus că faptul că sunt purtați de tați nu e o dovadă că aceștia sunt drăguți, ci că marsupiile respective sunt pur și simplu incomode.
Perspectiva drumurilor în pantă din oraș cerea însă un ajutor. Slingul - pe un singur umăr - nu mai intră în discuție, iar pentru wrap este prea cald în august, așa că mi-am spus că merită să încerc și un SSC. Am cerut cu împrumut și am primit un ERGObaby clasic, care m-a ajutat rapid să trec peste reticență. Se pune foarte ușor și e foarte comod. Singura mea problemă cu el a fost că nu am putut să mă obișnuiesc să o port pe Sânziana în spate. Nici ei nu i-a plăcut - după numai câteva minute a început să se zbată și s-a liniștit doar când am adus-o în față. O fi puterea obișnuinței, o fi prea mică încă pentru a sta fără să îmi simtă respirația și fără să fie mângâiată din când în când... Cert e că atât timp cât a stat în față s-a simțit bine. A și supt și chiar într-o zi mai lungă a fost pe punctul de a ațipi, dar am ținut-o eu de vorbă, pentru că urma să ajungem în curând la mașină și să plecăm mai departe.
Cald tot ne-a fost, dar din când în când lăsam să alunece o bretea și ne mai aeriseam puțin. Probabil că dacă ar fi fost ceva mai mică și nu s-ar fi ținut singură atât de bine asta nu ar fi fost o soluție.
Pe scara acoperită din Sighișoara (cunoscută și ca Scara școlarilor), am urcat aproape în ritm cu ceilalți și am mai putut ține și un alt copil de mână. La un moment dat, ne-am intersectat cu o familie cu un copil măricel, târât de mână de mamă, în vreme ce tatăl se lupta pe trepte cu căruciorul. Nu părea să le priască prea mult plimbarea și pentru o secundă le-am simțit invidia din priviri. Cam asta face un sistem de purtat copilul în Sighișoara...
Una peste alta, dacă ar fi să-l compar cu un wrap, aș zice că e mai scump, dar ceva mai ușor de pus (are o bilă albă pentru mine pentru că mă scapă de stresul ștersului pe jos cu cozile lungi de la wrap). Pe de altă parte, cred că eșarfele (fie wrap sau sling) îmbracă mai bine spatele copilului, ceea ce pentru un bebe mic e un argument important.
Dacă ar fi fost al meu, l-aș fi testat și cu Lara, a cărei greutate e la limită cu recomandările fabricantului. (Apropo, pe etichetă scrie că e proiectat în Hawaii.) Mulțumiri Roxanei!

Concediul de maternitate

O perspectivă mai altfel asupra implicațiilor concediului de maternitate - de fapt de creștere a copilului, pe numele lui oficial - am citit într-un articol din Time. Nu cred să fi văzut în presa de la noi vreo abordare similară despre această perioadă. Toată lumea vorbește de obicei doar de banii pe care îi pierzi sau câștigi ca mamă care stă acasă, respectiv care se întoarce la serviciu. Eu sper că toate celelalte aspecte sunt factori mai importanți de luat în calcul.

Părinți pentru totdeauna

Unii viitori sau proaspeți părinți - printre care m-am numărat și eu înainte s-o am pe Lara - așteaptă cu interes momentul în care, după naștere, lucrurile vor reveni la „normal”, respectiv la programul de dinainte. Veștile sunt bune pentru unii, rele pentru alții: răspunsul e niciodată. Viața unui om se schimbă de la mult mai puțin de atât, însă după venirea pe lume a unui copil pur și simplu gravitează în jurul acestuia. Odată ce am înțeles asta mi-a fost ușor să accept că n-are niciun rost să mai aștept clipa când voi putea ieși din nou în barurile în care mergeam înainte, că nu voi mai putea alege aceleași destinații de vacanță, că până și o parte din cărțile pe care mi le cumpăr vor fi despre cu totul altceva. Iar când intru într-un magazin de îmbrăcăminte... ei bine, da, mă duc direct la rafturile cu lucruri pentru copii.
De când sunt mamă am plecat de două ori departe de una singură: o dată cu serviciul și, la întoarcere, când am pierdut avionul spre casă, am făcut o cădere nervoasă pentru că urma să mai stau câteva ore în plus fără să o văd pe Lara, iar a doua oară într-un weekend prelungit cu Bogdan, unde am vorbit aproape necontenit despre ce-o face ea acasă. Nu mai facem :)
Știu părinți care aleg în fiecare an să își facă un concediu fără copii și unul cu. Nu înțeleg. Există familie cu jumătate de normă? Mai mult, se minunează de comportamentul schimbat pe care copiii îl au la întoarcere. Într-o discuție cu niște educatoare pricepute am aflat că până la 3 ani cei mici au reacții fizice atunci când sunt separați mai mult de 2-3 zile de mama lor. De câte ori n-am auzit părinți plângându-se că exact când se hotărăsc ei să plece undeva în doi se îmbolnăvește, ca un făcut, copilul...
Nu spun că unii ar fi mai puțin părinți dacă râvnesc tot timpul la clipele lor de adulți, dar cred că ar fi mai echilibrați dacă ar accepta că viața li s-a schimbat. Pentru totdeauna.