Carnavalul Dravet

În fiecare an, la grădinița și școala unde merg fetele, are loc carnavalul primăverii. E un eveniment așteptat cu multă bucurie de toți copiii și profesorii, desigur și de părinți, pentru care, însă, e și ceva de muncă. Să transformi în realitate costumul imaginat de odraslă nu e ușor lucru, oricâtă creativitate și experiență pui la bătaie.
Am ales să scriu acum despre cât de diferite pot fi lucrurile pentru Sânziana pentru că, mi s-a spus de multe ori că fac eu cumva ca lucrurile să pară simple și că ea pare atât de bine și de bună și de senină...
Ei bine, cam cu zece zile înainte de eveniment, m-a anunțat că și-a ales personajul - zâna albastră care l-a transformat pe Pinocchio într-un băiețel adevărat. La școală, a făcut și un desen reprezentativ.

Am considerat că am suficiente detalii și am luat-o de mână până la o mercerie din cartier, ca să cumpărăm împreună cele necesare - tul, panglici, steluțe...
Ajunse acolo, am realizat rapid că nu am ales bine ora. Îi era deja foame, era și cu gândul la o limonadă, așa că am reușit cu greu să obțin de la ea niște aprobări monosilabice.
După-amiază, ajunse acasă, am început să meșterim. Însă, oricât mă străduiam, tot nu părea că fac bine ce fac. Așa că am primit un nou desen explicativ.

În zilele care au urmat, zi de zi am discutat fiecare detaliu. "Aripile sunt bune, dar prea simple. Vreau unele mici și unele mari", îmi poruncea zâna.
Apoi, "steluța trebuie să fie numai una și nu argintie, ci galbenă, și nu într-o parte, ci pe piept, pe mijloc". Iar, în cele din urmă, "nu vreau perucă, vreau ca părul meu să fie blond și mai lung".
De fiecare dată când aveam o discuție din aceasta, încheia cu "eu vineri nu merg la școală, costumul nu e așa cum mi l-am imaginat". Luni, marți, miercuri, joi seara... Și plânsete, și pufnituri, și ochi dați peste cap... Până când sora ei, adolescentă în toată firea și cu propriul costum în pregătire, zice: "Auzi, dar de când Sânziana se poartă ca o adolescentă din aia enervantă, căreia nu-i convine nimic?".
În toate aceste zile, am realizat că, de fapt, este vorba de emoții. De incapacitatea de a trăi nerăbdarea evenimentului. De nesiguranța de a te prezenta în fața celorlalți... Așa că discuția matură și asumată a fost ultima carte pe care am jucat-o. După multe ore de lucrat la costum, m-am pus pe jos în fața ei și i-am spus că eu cred că orice aș face nu voi putea niciodată să fac exact așa cum și-a imaginat. Că visul și realitatea sunt mereu lucruri diferite. Că, în viață, avem parte de multe dezamăgiri, dar că mai important e cum reușim să trecem peste ele și să învățăm ceva din fiecare întâmplare. A tăcut. Și atunci am știut că a mai crescut un pic, chiar dacă a durut.

I-am dat, însă, ceva la schimb. M-am oferit să o duc eu la școală în ziua carnavalului și să fiu lângă ea când va intra în clasă. Mi-a cerut să o însoțesc și la ore. Asta nu i-am promis. Și nici nu am făcut-o. Pentru că, până la urmă, drumul e făcut să îl parcurgem singuri, oricât de greu ni s-ar părea.

Cu cercei

Întâi despre mine: dacă ar trebui să aleg între un inel cu diamant și o pereche de cercei fistichii fără valoare, aș alege fără să stau pe gânduri a doua variantă. Acestea fiind zise, le-am făcut ambelor fete găuri în urechi, alungând toate strângerile de inimă legate de ce simt ele față de acest subiect. Mi-am făcut găuri în urechi și mică și mare și știu că nu e o durere insuportabilă. De neexplicat unui bebeluș, da, dar... cum spuneam... Fără inel se poate, fără cercei ba.
Despre Sânziana: când ne-am întors de la maternitate, cu cerceii proaspăt puși, unul dintre ei a căzut. Cum rana era deschisă, n-am mai reușit să i-l pun. Cu emoții, abia după câteva zile de încercări l-am instalat din nou... La primul RMN, în jur de 8 luni, a fost nevoie să îi scot pe amândoi. Apoi, din nou la unele analize. Mereu ne chinuiam câteva zile să îi prindem la loc, pentru că, nu-i așa, o fetiță de un an nu stă locului să își îndeplinească mama dorințele. Până la urmă, am abandonat lupta și am lăsat-o fără ei.
La scurtă vreme, Lara a intrat și ea în clubul fetelor fără cercei din cauza unei iritații în spatele urechilor. Dezamăgirea mi s-a dublat, pentru că, după ce s-a vindecat, n-a mai vrut să și-i pună la loc.
În tot timpul acesta, însă, am primit în dar, drept compensație, cochetăria Sânzianei, care nu ratează nicio ocazie de a se "aranja la oglindă" cu brățări, bentițe, pălării și pantofi. Într-una din zile, mi-a atacat colecția de cercei și mi i-a arătat hotărâtă. Parcă nu-mi venea să cred și totuși... Am ales o pereche foarte subțire și au intrat. A zis un "au" timid, ce-i drept, dar a fost foarte încântată de rezultat.
Cu Lara negocierile sunt încă în desfășurare...

Balerinele

Cam acum un an am văzut fotografia aceasta:

Pentru că nu am putut să o uit, cu prima ocazie am făcut asta:

Mica balerină

Că tot spuneam de tutu...

Accesorizarea

Nu, nu folosesc copilul pe post de păpușă. Și totuși, îmi cere să-i pun în păr agrafe, bentițe și elastice colorate, acceptă absolut orice haină (asta ca să-mi iau revanșa după câte am îndurat cu Lara), chiar și cămașa străbunicii e bună pe post de pelerină. Sâmbătă, după ce i-am pus tutu-ul Larei, s-a plimbat cu mândrie printre mămicile din sala de așteptare de la lecțiile de balet. Și când mă gândesc că totul a început cu un costum de buburuză...

Petrecăreața

În ultima săptămână, Sânziana a bifat primele două petreceri de copii. La una dintre ele s-a întâlnit cu Spiderman.