Se afișează postările cu eticheta sindrom Dravet. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sindrom Dravet. Afișați toate postările

duminică, 16 mai 2021

După mai bine de un an...

La noi în familie, unora le place teatrul. Altora, musical-urile. Baletul e, de departe, preferatul Sânzianei.


În ultimii ani, a devenit tot mai interesată de toată complexitatea unui spectacol - poveste, costume, decoruri, cine ce roluri ar trebui să primească... Doar cu muzica nu a scos-o încă la capăt, în sensul că ea ar vrea să poată să și compună. 

Apoi, despre emoție... Sânziana trăiește ca nimeni altcineva aproape orice spectacol la care ajunge. Te strânge de mână, bate din palme, uneori deranjează... Îmi amintesc, și cred că am mai și scris mai demult, prima piesă de teatru la care am dus-o, cu sala plină, și eu cu inima galopând cu gândul la câte virusuri ar putea-o trimite de acolo direct la spital. Bucuria ei a meritat însă toată spaima mea. 

Din păcate, uneori această emoție puternică pe care o trăiește o face și își să refuze bucuria spectacolului.

- Nu, nu vreau să merg la Coppelia. L-am văzut de atâtea ori pe calculator!

- Bine, dar acum e o montare nouă, e premiera, cu costume făcute de Bogdana!

O zi, două, trei... Aproape m-am resemnat. Când am verificat ultima dată, oricum nu mai erau locuri. Însă de la 15 mai a crescut capacitatea permisă pentru sălile de spectacol, așa că au mai apărut niște bilete.

Mai sunt 35 de minute până începe ultima reprezentanție anunțată. O aud cum povestește cu înflăcărare despre Swanilda, Franz, Coppelius și Hoffman. O mai întreb o dată și se hotărăște brusc că vrea să mergem.

Ca un făcut, găsim două bilete singure pe un rând - pare că ne așteptau. Cu zece minute înainte să înceapă suntem deja pe scaune și ea citește cu multă atenție programul. La cel de-al treilea anunț, îmi atrage atenția să pun deoparte telefonul. 

Urmează magia. Mă strânge de mână, dansează din cap pe ritmul muzicii, din când în când mișcă și picioarele, îmi arată pisica ce se tot mută în fiecare act, șoptește "astea sunt cele 12 ore care dansează acum"...

Și eu mă tot gândesc cum trec două ore pentru un copil cu "întârziere de dezvoltare globală, dificultăți de menținere a atenției în sarcină, inadecvare comportamentală - neconformare la reguli, întârziere a limbajului semantic, calcul mental dificil".

Ce bine că eu sunt doar mama ei și am acest privilegiu de a fi permanent uimită de felul în care își sfidează diagnosticul! Și de a o ajuta să își depășească limitările.

Primul spectacol după mai bine de un an... Frica de virusuri e tot aici, bucuria rămâne și ea.

marți, 1 septembrie 2020

De zece ori Sânziana

Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.

Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.



Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.

De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.

Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.

Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.

Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!

sâmbătă, 13 iunie 2020

Școala vieții



Dacă ar fi fost un an obișnuit, cel mai probabil în weekendul acesta am fi participat la sărbătoarea verii, care încheie în școala Waldorf fiecare clasă absolvită. După spusele fetelor, e cea mai frumoasă zi din an, cu multe jocuri și joacă, cu coronițe de flori împletite cu iubire, cu promisiuni de revedere peste vară cu cei mai dragi colegi și profesori și despărțiri emoționante de tot ce va rămâne în urmă din clasa proaspăt încheiată. (Fotografia de mai sus este de la sărbătoarea verii de acum cinci ani, după un an de grădiniță.)
Din nefericire, nu este un an obișnuit. Dacă pentru Lara învățatul online, care a însemnat mult efort individual, în ritmul ei, s-a potrivit mănușă, pentru Sânziana lucrurile nu au fost deloc simple în această a doua jumătate din clasa a doua.
Pe de-o parte, s-a simțit clar că am oprit cele patru terapii pe care le făcea săptămânal, plus o a cincea la intervale de timp mai mari, dar peste care am sărit de asemenea din cauza contextului actual. Pe de altă parte, marele beneficiu al școlii era pentru ea socializarea, pur și simplu să fie în preajma copiilor, să aibă o preocupare constantă pentru o jumătate de zi, care să o scoată din lumea imaginată de ea, fantastică, într-adevăr, dar și departe de realitate.
Oricât ne-am străduit, încercările de lecții la distanță nu au fost mereu reușite. În primul rând, pentru că în mediul online, ca și la radio, orice secundă de tăcere are altă încărcătură decât în interacțiunea directă. Iar la Sânziana aproape orice acțiune începe cu o tăcere. Așa că, în online, de multe ori nu mai începe.
Cititul de pe un ecran nu a fost nici el punctul ei forte, dar totuși a reușit să înțeleagă și să folosească aplicația folosită la cursuri.
Una peste alta, degeaba nu a fost tot timpul acesta. A avut zile în care a fost chiar bucuroasă să descopere, dar și zile în care pasul înainte a venit doar din frustrare. Cam ca în viață, aș spune. 
Am putut lucra cot la cot cu ea mult mai mult decât înainte și am mai înțeles câte ceva din dificultățile de învățare pe care le are. Sper ca pe viitor să reușim să construim pornind de la aceste constatări.
Și mai sper, tare sper, mai ales acum că locurile speciale la liceu au devenit o realitate, că la un moment dat ne vom putea bucura și de un mod de învățare adaptat cu adevărat ritmului și nevoilor ei.

1. Cea mai frumoasă amintire din clasa a II a este când am fost cu colegii mei la poștă. 

2. Cea mai interesantă poveste din clasa a II a a fost cea despre legenda florii-soarelui. 

3. Cea mai provocatoare întâmplare din clasa a II a a fost să îmi fac prieteni.

4. Cea mai folositoare lecție învățată în clasa a II a a fost despre ploaie. 


sâmbătă, 6 iunie 2020

În drum spre scara curcubeu


O zi de sâmbătă, la prânz. Dacă am fi fost o familie obișnuită, probabil că am fi plecat din oraș. Sau măcar am fi ieșit cu toții la o plimbare. Dar nu suntem. Așa că avem o evaluare la psiholog cu Sânziana. De la începutul anului, e a treia. De fiecare dată, altcineva, alte hârtii, alte discuții, aceleași concluzii. Eu, mereu zâmbitoare și bucuroasă să descopăr câte lucruri știe să facă. Ei, "evaluatorii", sceptici, încruntați, înverșunați chiar. De fiecare dată aud aceeași placă - poate, știe, de ce nu puneți mai multă presiune, să muncească, să facă, să învețe... Cu alte cuvinte, e bine, dar chiar nu se poate să o lăsăm așa...
În teorie, toți sunt de acord cu învățatul prin joacă. În teorie, toți înțeleg că e nevoie de stabilitate emoțională. În teorie, toți sunt blânzi și calzi. În practică... pentru mine sunt morți cu toții. E nevoie de reguli și limite. Nu cumva să ieșim din rând cu metode nemaiauzite. Nu cumva să facem și altfel decât scrie în schemă. Nu cumva să vedem copilul din fața noastră altfel decât un șablon care trebuie colorat neapărat cu culorile adecvate, fără să depășim conturul.
Am numărat așa, din amintiri, de dragul orgoliului meu rănit sâmbătă la prânz: 24 de terapeuți în 9 ani, 11 terapii diferite. Marea majoritate a acestor persoane au avut inclusiv contact fizic cu ea - kinetoterapie, masaj, hidroterapie și altele... Doar gândul ăsta și mi se pare suficient.
Când avea 9 (nouă!) zile (zile!), am fost cu ea la o evaluare, pentru a începe o terapie. Fără legătură cu Sindromul Dravet, că pe atunci nu știam încă diagnosticul. Și medicul care a văzut-o ne-a spus: "Cam târziu! De ce ați așteptat atât?!". Să ne înțelegem, nu era o chestiune de viață și de moarte, copilul a avut scor Apgar 9.
Știu, de fapt, că orgoliul meu nu e cel care contează aici. Și, spre deosebire de toți evaluatorii, eu știu - atât cât se poate știi în cazul unei boli rare - și care sunt așteptările corecte pentru un copil ca Sânziana. Dar tot doare ca naiba. Și m-am săturat să mă duc cu speranțe și să plec bucăți, în făraș.
Dacă vă ocupați cu așa ceva, uitați-vă cu adevărat în ochii părintelui înainte să îi spuneți că nu a făcut destul. Iar dacă sunteți părinți, luați cu voi fărașul la aceste întâlniri, dar folosiți-l ca scut și, dacă e nevoie, și ca armă, în apărare. Eu zic că e bine să ne știm fiecare locul în această echipă pe care ar trebui să o formăm de dragul copiilor.
(Le cer iertare și le mulțumesc terapeuților minunați care au sprijinit-o pe Sânziana de-a lungul anilor. Acest text nu este despre ei.)
După evaluare, i-am propus Sânzianei să căutăm scara curcubeu despre care am citit că a apărut în Cotroceni. A fost bucuroasă de idee. Dar afară era cald, iar corpul ei încă nu a parcurs perioada de adaptare la temperaturile de vară, de care are nevoie în fiecare an. Am găsit scara la capătul unor străduțe întortochiate, după o plimbare un pic prea lungă. Am întrebat-o dacă vrea să o urce. Mi-a răspuns că nu vrea decât să ne întoarcem cât mai repede la mașină, dar că nu crede că poate să facă drumul respectiv. L-a făcut totuși, iar eu m-am temut în fiecare secundă să nu facă o criză.
Dar hei... Am pus presiune. Am muncit. Am reușit. Am văzut scara curcubeu. Pentru o secundă de nefericire.
Data viitoare o s-o vedem și fără muncă, promitem.

vineri, 21 februarie 2020

Carnavalul Dravet

În fiecare an, la grădinița și școala unde merg fetele, are loc carnavalul primăverii. E un eveniment așteptat cu multă bucurie de toți copiii și profesorii, desigur și de părinți, pentru care, însă, e și ceva de muncă. Să transformi în realitate costumul imaginat de odraslă nu e ușor lucru, oricâtă creativitate și experiență pui la bătaie.
Am ales să scriu acum despre cât de diferite pot fi lucrurile pentru Sânziana pentru că, mi s-a spus de multe ori că fac eu cumva ca lucrurile să pară simple și că ea pare atât de bine și de bună și de senină...
Ei bine, cam cu zece zile înainte de eveniment, m-a anunțat că și-a ales personajul - zâna albastră care l-a transformat pe Pinocchio într-un băiețel adevărat. La școală, a făcut și un desen reprezentativ.

Am considerat că am suficiente detalii și am luat-o de mână până la o mercerie din cartier, ca să cumpărăm împreună cele necesare - tul, panglici, steluțe...
Ajunse acolo, am realizat rapid că nu am ales bine ora. Îi era deja foame, era și cu gândul la o limonadă, așa că am reușit cu greu să obțin de la ea niște aprobări monosilabice.
După-amiază, ajunse acasă, am început să meșterim. Însă, oricât mă străduiam, tot nu părea că fac bine ce fac. Așa că am primit un nou desen explicativ.

În zilele care au urmat, zi de zi am discutat fiecare detaliu. "Aripile sunt bune, dar prea simple. Vreau unele mici și unele mari", îmi poruncea zâna.
Apoi, "steluța trebuie să fie numai una și nu argintie, ci galbenă, și nu într-o parte, ci pe piept, pe mijloc". Iar, în cele din urmă, "nu vreau perucă, vreau ca părul meu să fie blond și mai lung".
De fiecare dată când aveam o discuție din aceasta, încheia cu "eu vineri nu merg la școală, costumul nu e așa cum mi l-am imaginat". Luni, marți, miercuri, joi seara... Și plânsete, și pufnituri, și ochi dați peste cap... Până când sora ei, adolescentă în toată firea și cu propriul costum în pregătire, zice: "Auzi, dar de când Sânziana se poartă ca o adolescentă din aia enervantă, căreia nu-i convine nimic?".
În toate aceste zile, am realizat că, de fapt, este vorba de emoții. De incapacitatea de a trăi nerăbdarea evenimentului. De nesiguranța de a te prezenta în fața celorlalți... Așa că discuția matură și asumată a fost ultima carte pe care am jucat-o. După multe ore de lucrat la costum, m-am pus pe jos în fața ei și i-am spus că eu cred că orice aș face nu voi putea niciodată să fac exact așa cum și-a imaginat. Că visul și realitatea sunt mereu lucruri diferite. Că, în viață, avem parte de multe dezamăgiri, dar că mai important e cum reușim să trecem peste ele și să învățăm ceva din fiecare întâmplare. A tăcut. Și atunci am știut că a mai crescut un pic, chiar dacă a durut.

I-am dat, însă, ceva la schimb. M-am oferit să o duc eu la școală în ziua carnavalului și să fiu lângă ea când va intra în clasă. Mi-a cerut să o însoțesc și la ore. Asta nu i-am promis. Și nici nu am făcut-o. Pentru că, până la urmă, drumul e făcut să îl parcurgem singuri, oricât de greu ni s-ar părea.


miercuri, 12 februarie 2020

Perfect imperfections

O scurtă legendă pentru fotografiile de mai jos. 1. Orarul. Am încercat prima dată să-l scriem la începutul anului școlar. A venit ca o surpriză, după aproape 5 luni. Inimioarele de miercuri și vineri înseamnă că petrecem mai mult timp împreună. 2. Jurnalul de lectură pentru școală. Merge greu. Dar asta înseamnă că poate. Să citească, să înțeleagă, să citească. Un vis. Sau mai bine-zis trei. 3. O brățară croșetată pentru mine. Cu croșeta căpitanului Hook :) 4. Așa trebuie să arate costumul pentru rolul de cocoș din Muzicanții din Bremen. În germană. Voi știți cum face cocoșul cucurigu în germană? 5. Ajutor în bucătărie. Sau terapie ocupațională. Sau exersarea motricității. Sau mici bucurii împreună. Cu formă imprecisă și neașteptată. Dar cu atât mai savuroasă. Enjoy!





marți, 26 noiembrie 2019

Rochia noastră rămâne acasă

Duminică seara, după ce am votat, am trecut prin mall-ul de lângă noi, pentru niște scurte cumpărături. Era foarte aglomerat, însă din loc în loc scânteia câte o fetiță. De mână cu mama și tata, îmbrăcate într-o rochie bleu cu paiete, micuțele Else râdeau zglobii. Trecuseră deja două zile de la premiera Frozen 2. Ultima dată când am fost cu Sânziana la cinematograf, a citit cu atenție data de pe afiș - 22 noiembrie.


- Mergem, mama, mergem?
- Sigur că da, iubita mea. Cred că abia aștepți!
Și apoi, cu câteva zile înainte, îmi dau o palmă peste frunte. Încep să verific programele cinematografelor și temerea mea se confirmă - Frozen 2 va rula doar în sistem 3D.
Sânziana nu se împacă bine cu filmele 3D. Am tot citit despre asta - sunt studii care spun că tehnologia nu are un efect direct asupra epilepsiei, însă, ce e drept, filmele proiectate 3D au tendința să solicite mai mult ochii și creierul. Cu alte cuvinte, mergeți voi și vedeți care e treaba, iar apoi să ne spuneți și nouă.
Eu spun însă că e mult mai complicat de atât. Sindromul Dravet e mult mai mult decât o epilepsie. Controlul emoțiilor e dificil, iar felul în care Sânziana simte lumea din jur e unul pe care nu cred că cineva îl poate înțelege cu adevărat. Când era mică se speria de jucăriile de pluș. Cu timpul, cu greu a învățat să se apropie de animale blănoase și încă pare că trece printr-o furtună de sentimente atunci când atinge un câine.
De ceva vreme poartă și ochelari. Nu e o simplă miopie, ci, din nou, un diagnostic mult mai complex. 
Îi va face rău un film 3D? Nu știm. Deocamdată, nu știm nici dacă vom afla. Am învățat-o să se ferească de tot ce e riscant pentru ea. Așa cum refuză o felie de tort la o zi de naștere, așa refuză acum și filmul pe care l-a așteptat atâta vreme.
- Putem încerca. Dacă te doare capul, ieșim.
- Nu, mama. Nu vreau așa. Eu vreau să văd tot filmul și să nu mă doară capul.
Distribuitorul nu s-a gândit. 2D e deja desuet. De ce ar vrea cineva să vadă un film doar 2D? De ce ai oferi un film care spune povestea unei fetițe cu puteri speciale tuturor copiilor, chiar și acelora pentru care 3D este prea mult? Chipurile, noi, părinții lor, am cerut prea târziu. Dar de ce trebuie să cerem noi, din capul locului?

vineri, 19 iunie 2015

Caietul colorat cu amintiri

Alegem să îngropăm undeva în sertarele minții amintiri dureroase, ca să putem merge mai departe. Se întâmplă, însă, când ne așteptăm mai puțin, să iasă la iveală. Așa cum am pățit căutând într-o cutie uitată pe balcon, unde am descoperit un caiet vesel și plin de praf. Mi-a atras atenția imediat și m-am întrebat de unde o fi, ce poveste o avea.


L-am deschis și mi-am amintit imediat. L-am primit în timpul celei mai dificile spitalizări pe care am avut-o cu Sânziana de la o prietenă bună, venită să ne vadă. Pe lângă scheme de medicație, notițe din timpul discuțiilor cu echipele de medici care ne vizitau cu îngrijorare și alte lucruri pe care le-am considerat utile la momentul respectiv, caietul are și niște pagini cu desene. I-am desenat Larei când a venit și ea să ne vadă, mi-a desenat și ea mie, să îmi țină de urât în zilele și nopțile lungi în care stăteam pe câțiva centimetri din patul de spital, în liniștea unei rezerve în care Sânziana nu râdea.
Caietul acesta cu o copertă atât de veselă mi-a readus pe loc în suflet toate trăirile de atunci, spaima că poate nu ne mai întoarcem acasă, că poate nimic nu va mai fi ca înainte. Dar greul greu a trecut atunci, ne-am externat chiar de ziua mea, și îmi amintesc cât de tare m-am bucurat să mă pot încălța cu pantofi și aud scârțâitul zăpezii din prima zi de primăvară.
N-au trecut decât trei ani de atunci și totuși, din fericire, o veșnicie.
Împreună cu caietul cel vesel, am găsit și caietul de la prima spitalizare, când a început toată povestea noastră. Pe acela însă nu-l deschid astăzi. Mai las să treacă o veșnicie înainte să îmi fac curaj.

vineri, 2 august 2013

Cuvintele nerostite

Cam de două săptămâni, Sânziana a început să repete după noi cuvinte, chiar unele mai complicate. Nu ies bine toate sunetele și, mai ales, mai e cale lungă până va reuși să le rostească spontan. Dar faptul că au început să iasă la iveală ne-a confirmat că ele sunt acolo, nerostite.
De mai multe luni deja știm că sunt acolo, chiar dacă rămân nespuse. Uneori o vezi cum îți urmărește buzele când îi vorbești și încearcă și ea să le miște în același fel. Alterior, o poveste complicată se reduce la multe gesturi precipitate din mâini, însoțite de "da, da, da"...

Noi, cei din jurul ei, înțelegem mai mereu ce vrea să spună. Dar realitatea e că vorbirea Sânzianei e departe de cea a altor copii de 3 ani. Povesteam cuiva de curând că, în condițiile în care avem deja mai bine de un an de hipoterapie și deci de prezență constantă a cailor în viața noastră, anul trecut pe vremea asta ea a învățat să zică "i-a", apoi, în primăvara asta, când am reluat după pauza de iarnă, a zis "dii", iar acum face cu limba sunetul specific copitelor. Sperăm că anul viitor va spune și "cal".
Vorbirea e unul dintre cele mai afectate aspecte colaterale în sindromul Dravet.

miercuri, 12 iunie 2013

Adevărul despre ce mănâncă Sânziana

Am avut multă vreme în minte un text cu acest titlu. De-a lungul timpului, el a căpătat diferite forme, eu am trecut prin diverse stări legate de acest subiect și parcă niciodată până acum nu am avut suficiente resurse pentru a scrie povestea întreagă.
Reiau puțin lucruri pe care poate le-am mai scris pe ici pe colo, pentru a oferi un context limpede. Sânziana a început să poftească la mâncarea noastră undeva în jur de șase luni și, chiar dacă nu stătea bine încă în fund, am început diversificarea. Vreme de 2-3 luni, totul a mers perfect. Apoi, după cea de-a doua criză și introducerea unui nou medicament, n-a mai avut niciun interes față de mâncare. Am pus-o inițial pe seama caniculei, apoi pe seama unei erupții dentare, apoi a unei răceli...
Am tot găsit pretexte timp de vreo 3-4 luni, până când a trebuit să admit că fata mea nu mai mănâncă. Nimic. Făcuse deja un an, eu o alăptam în continuare și citeam de mulți copii care au perioade în care refuză mâncarea în jurul acestei vârste pentru că au alte interese.
A trecut așa o iarnă, apoi o primăvară și a venit vara, cu fructe felurite. Într-o zi, am văzut o fotografie cu o fetiță care mușca dintr-o pară pe jumătate mâncată. Mi-au dat lacrimile pentru că am realizat că vara era deja pe final și Sânziana nu gustase niciun fel de fruct.
În tot acest timp ea a avut o greutate peste media ei de vârstă, iar medicii cu care discutam de problemele pe care le aveam ridicau o sprânceană neîncrezătoare. Am fost întrebată și subtil și direct dacă sunt sigură că nu am eu pretenții exagerate în privința meniului ei. Nu aveam pretenții, ajunsesem să îi ofer pufuleți, covrigi, iaurturi cu fructe și în general tot ce consider că e nepotrivit în alimentația unui copil doar ca să o testez...
La un moment dat, am luat legătura cu o clinică din Austria specializată în tulburări de alimentație la copii. Mi-au cerut să le trimit un filmuleț în care să o surprind mâncând. Le-am trimis imagini cu ea refuzând mai multe tipuri de alimente. Am renunțat până la urmă la colaborarea cu ei, pentru că, pe lângă suma destul de mare pe care ne-au cerut-o, nu au vrut să ne ofere niciun fel de detalii despre metoda pe care ar fi urmat să o folosească pentru a o convinge să mănânce.
Filmulețul a fost făcut în iulie 2012. Astăzi am făcut un alt film, cu ea stând în scaunul de masă din bucătărie și mâncând singură supă cu lingurița. Spune "mniam-mniam" și o îmbie și pe păpușă să ia din farfurie. Tot astăzi, mai pe seară, am ieșit în parc și m-a căutat în geantă de mâncare. Sunt lucruri pe care majoritatea copiilor le-au făcut dintotdeauna, în mod natural. Pentru noi a fost un drum foarte lung. Încă ne petrecem multă vreme încercând să o hrănim, încă folosim diverse metode de distragere a atenției astfel încât mâncarea să intre mai ușor - într-o vreme cerea chiar ea să vină lingurița cu motocicleta, cu avionul sau chiar cu mașina de gunoi... Am făcut toate acele "nu-uri" pe care se spune că nu trebuie să le faci atunci când împrietenești un copil cu alimentele solide. Dar le-am făcut fără nervi, cu blândețe, în ritmul în care ne-a permis ea să le facem...
Sunt mulți copii cu Dravet sau alte afecțiuni neurologice care ajung să fie hrăniți printr-un tub gastric. Nu știu cât de departe am fi fost și noi de o astfel de variantă într-o altă țară, unde practica e mai des utilizată, și, mai ales, în lipsa alăptatului. Mă bucur însă că, de astăzi, dieta va fi un aliat în plus pentru Sânziana.

duminică, 21 aprilie 2013

Dinți, cuvinte și medicamente

Le amestec, că sunt toate proaspete:
1. Raportăm dentiție de lapte completă (la care are însă șase plombe deja și mai urmează...);
2. A învățat spontan să zică "nu" - acum e în perioada în care îi face plăcere să folosească pe cât de des poate noua achiziție :D;
3. Azi a fost prima zi din ultimii doi ani în care nu a trebuit să mă scol la 6 dimineața pentru a-i da medicamentul, după ce ieri a fost prima zi în care nu a luat niciun medicament la prânz... Am făcut o mică schimbare de tratament și ne ținem respirația să meargă bine pe mai departe!

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Mână în mână


Nu știu de ce nu am pus până acum fotografia asta și aici. E făcută în iunie, de o prietenă dragă, la evenimentul dedicat copiilor cu epilepsie. În ea sunt mâna mea și a Sânzianei, surprinse întâmplător, fără vreun aranjament prealabil.
Mi-e foarte dragă și am folosit-o deja în aproape toate materialele pentru asociație. Ba chiar a apărut și în ediția din octombrie a revistei „Ce se întâmplă doctore?”, unde a însoțit un scurt articol despre maratonul de săptămâna viitoare.
I-am mai găsit acum o utilizare și mă bucur că o s-o pot vedea de fiecare dată când voi deschide blogul Sânzianei. Am creat în partea dreaptă o casetă cu trimitere pe site-ul www.dravet.ro. Va fi utilă, sper eu, pentru cei care ajung aici pentru prima dată, să înțeleagă rapid cu ce ne confruntăm și, pe de altă parte, va fi un reminder permanent pentru cei care știu deja. E felul meu de a-i spune Sânzianei că o voi ține mereu de mână în toată lupta aceasta cu Sindromul Dravet, în fiecare zi.

marți, 25 septembrie 2012

Învinge Dravet! Start!

Am tot amânat să scriu despre proiectele la care am muncit toată vara. Am vrut să fie online și „interfața”, locul în care ne prezentăm pentru oricine va dori să fie alături de noi. Acum e totul (aproape) gata.
Deci, pe rând:
- împreună cu o altă mamă și cu un medic neurolog pediatru, am înființat Asociața pentru Dravet și alte Epilepsii Rare
- ne-am pus ideile cap la cap și am făcut o listă de proiecte
- am lansat site-ul www.dravet.ro
- am făcut filmulețul de prezentare a asociației și a bolii
-  pe 6 octombrie, vă așteptăm la un prim eveniment organizat de noi, maratonul sportiv „Învinge Dravet! Start!”
Toate acestea au fost posibile printr-un efort de echipă, cu nopți pierdute și clipe furate din alte activități, proiecte. Le mulțumesc mult tuturor celor care, începând din vara asta, știu ce înseamnă Sindromul Dravet.

duminică, 29 iulie 2012

I-a



Dacă anul trecut, în vacanța călare pe ponei de la Daneș, Sânziana a fost mai mult spectator, anul acesta la Constanța s-a urcat direct pe calul mare. S-a întâmplat cam așa: la capătul unei luni foarte grele, în care am fost bolnavi cu toții pe rând, ne-am făcut cu greu curaj să plecăm câteva zile din București.
Deși ar merita povestit și cât de mult s-a bucurat fata noastră de prima ei întâlnire cu apa cea mare, elementul surpriză a venit din altă direcție... Într-una din zile, am hotărât să mergem într-o plimbare lejeră la Delfinariu, pe care nu numai că nu l-am găsit deloc ponosit, dar ne-a și adus în cale o doamnă psiholog specializată în hipoterapie, adică exact ce căutam de ceva vreme pentru Sânziana.
Așa că n-am mai stat pe gânduri și vacanța la mare s-a transformat rapid în vacanța la cai. „I-a, i-a” strigă Sânziana când aude de călărit. A fost neînfricată la fiecare ședință și a surprins-o pe doamna terapeut cât de bine a rezistat pe iapa Marly. La final, a mângâiat căluțul și i-a dat morcovi să mănânce.
Am hotărât că excursiile la mare vor fi mult mai dese de-acum încolo.

PS: Mulțumiri pentru fotografie unei mămici speciale, Adela pe numele ei.

vineri, 15 iunie 2012

Ce înseamnă sindromul Dravet în România


Mâine ne întâlnim în Herăstrău mai multe familii cu copii cu epilepsie, împreună cu medici și diverși artiști care au fost dispuși să se oprească din ale lor pentru câteva ore dintr-o zi de sâmbătă, să audă niște informații despre o boală urâtă, să vadă niște chipuri de copii încercați și părinți luptători.
Voi fi acolo pentru că vreau să afle cât mai multă lume că există boala aceasta și, cumva, sub un efect de tip bulgăre de zăpadă, să se întâmple o minune și mesajul să ajungă la persoana care are puterea și cunoștințele necesare pentru a ne face bine copiii.
Dar încerc să fiu mai realistă și spun că voi fi acolo și pentru că nu mai vreau să am senzația că sunt singură și că mă lupt cu morile de vânt. De când am aflat de diagnosticul Sânzianei, petrec zilnic multe ore pe internet. Singură față în față cu zeci de site-uri, sute de părinți în aceeași situație, mii de articole, tone de informații. Exagerez, nu chiar tone, pentru că e totuși o boală foarte rară.
În unele țări, analiza genetică prin care se pune diagnosticul e deja relativ standardizată, iar specialiștii recomandă ca din momentul în care se confirmă că un copil suferă de sindromul Dravet să înceapă deja o dietă alimentară specială - dieta ketogenică - menită să diminueze frecvența și durata crizelor și să îmbunătățească abilitățile cognitive. Sunt specialiști care recomandă și alte diete, dar toate să fie începute cât mai curând. Aceasta este o diferență majoră față de România, unde cu greu și de puțin timp se recomandă aplicarea dietei ketogenice abia după ce mai multe medicamente anticonvulsive s-au dovedit ineficiente. Despre celelalte diete, nu se știe mai nimic, pentru că, în general, calea medicamentoasă e mai la îndemână.
Tot în alte țări, sunt medici care recomandă și părinți care experimentează o tinctură de cannabis special preparată pentru copiii cu epilepsie. E cineva în România care să nu facă ochii mari când aude de marijuana medicinală?
Și tot în străinătate, la scurt timp după aflarea diagnosticului, copiii cu Dravet încep diverse terapii, în principal pentru susținerea dezvoltării motrice (kinetoterapie, înot, hipism, ca să nu mai spun de terapii alternative) și pentru dezvoltarea vorbirii.
La noi, părinții bâjbâie. Sau hai să nu generalizez. Eu bâjbâi. Deși toată lumea cu care am vorbit îmi spune că sunt avansată cu informațiile și căutările, eu nu simt că aș fi ajuns undeva. Sunt la nivelul la care caut și nu găsesc oameni care să știe să aplice niște diete speciale la copii. Caut terapeuți specializați pe anumite tehnici și nu a auzit nimeni de așa ceva. Dar... trebuie să recunosc că acum un an eram în punctul în care luam singură decizia de a-i recolta sânge Sânzianei pentru analiza genetică. Analiză care ne-a confirmat oficial diagnosticul.
Mi s-a spus ca nu e grabă, că dacă e să aibă boala vom afla oricum, mai devreme sau mai târziu. În sindromul Dravet, administrarea anumitor antiepileptice poate să facă mult rău copiilor - le agravează crizele și îi poate duce cu ani în urmă din punct de vedere al dezvoltării, de multe ori ireversibil.
Pentru toate aceste motive, mă duc mâine în Herăstrău și sper să fie doar un început. Abia aștept să mă întâlnesc cu o mamă la fel de hotărâtă ca și mine, a cărei poveste o puteți vedea aici:

miercuri, 2 mai 2012

Fără permis



Știați că bolnavii de epilepsie pot obține permis de șofer doar dacă nu au mai avut nicio criză timp de zece ani și dacă, tot de atât timp, nu mai iau niciun medicament antiepileptic?

miercuri, 25 aprilie 2012

Un altfel de bilanț

Ce am omis să scriu aici în ultimul an se poate rezuma și așa:

- un dosar medical cu două volume
- 7 drumuri cu ambulanța
- 4 internări de 5-7 zile
- 9 pediatri, 11 neurologi, 4 endocrinologi, un ortoped, 2 oftalmologi și diverși medici cu alte specializări
- 10 electroencefalograme
- un RMN cu sedare
- nenumărate recoltări de sânge și branule
- diverse ecografii și alte investigații al căror șir l-am pierdut

Aș vrea să cred că sunt multe, dar mi-e teamă de câte vor mai urma.

vineri, 13 aprilie 2012

Pentru ce să te rogi

Acum un an pe vremea asta mă simţeam pe val, cum se spune. Mă bucuram din plin de zâmbetele de bebeluş ale Sânzianei, de drăgălăşenia Larei în rolul de soră mai mare, de relaţia foarte bună cu Bogdan, făceam tot felul de planuri pe termen mai scurt sau mai lung - de vacanţă cu prietenii, de implicare într-o cauză legată de leucemie, astfel încât să se simplifice procedurile de transplant, poate o afacere proprie şi multe altele... Gândurile mele zburau în toate direcţiile cu o viteză invers proporţională cu felul în care curgea timpul meu de proaspătă mamă.
Între timp, n-am plecat în nicio vacanţă, leucemia a trecut cumva pe planul al doilea după o altă cauză greu de dus, afacerea a trecut şi ea pe o poziţie fără prioritate... În general, tot ce mi se părea atunci foarte important, e acum undeva foarte departe. Sau, altfel spus, cam aşa:

These are the things we beg for. A root canal, an I.R.S. audit, coffee spilled on our clothes. When the really terrible things happen, we start begging the god we don't believe in to bring back the little horrors, and take away this. It seems quaint now, doesn't it? The flood in the kitchen, the poison oak, the fight that leaves you shaking with rage. Would it've helped if we could see what else was coming? Would we have known that those were the best moments of our lives?

Poate că recunoaşteţi monologul de mai sus. Şi pentru mine ar fi putut fi doar un text din serialul preferat. M-am hotărât să scriu astăzi ce ni se întâmplă de un an pentru că îmi dau seama că noi nu ştim să ieşim singuri din situaţia asta şi că, unii dintre voi, prietenii noştri, chiar dacă vreţi, la rândul vostru nu ştiţi cum să fiţi alături de noi.
N-am făcut-o până acum pentru că mi-a fost teamă să nu se întoarcă la un moment dat împotriva Sânzianei. Reacţiile urâte nu au întârziat oricum să apară, iar cei care au avut grijă să doară şi mai rău au fost medicii. Aşa că... nişte comentarii neinspirate sau rău-voitoare nu mai au ce să strice (dar nici nu sunt binevenite).
Un medic de pe Salvare mi-a spus că trebuie să ne pregătim pentru şcoala ajutătoare, altul m-a pus să-i zic pe litere numele bolii. Un pediatru de renume mi-a zis că garanţiile sunt doar pentru electrocasnice, iar un altul că sigur-sigur îi trece cu timpul. „Uitaţi-vă doamnă la ea ce privire inteligentă are. Ăsta nu e copil cu afecţiune neuro”. Şi totuşi... după cinci luni de agonie, diagnosticul a venit. Ni s-a spus că suntem norocoşi că am aflat atât de repede ce are. Nu ştiu exact care e norocul în toată povestea asta. O boală care apare fără istoric familial, fără cauze cunoscute, fără posibilitatea de a o preveni sau vindeca, nici măcar fără să poţi să te informezi despre ce urmează. O mamă cu doi băieţi gemeni, ambii bolnavi, mi-a spus că evoluţiile lor sunt total diferite. O altă mamă are cvadrupleţi şi doar unul dintre copii are boala.
Pe scurt, pentru cei care vor să caute pe Google, se cheamă sindrom Dravet. Deşi se spune că e o formă de epilepsie, eu am ajuns la concluzia că într-un tablou care include deteriorare motrică, dificultăţi de însuşire a vorbirii, diferite probleme cognitive, crizele epileptice sunt cumva doar o manifestare exterioară. Ceea ce nu înseamnă că ele nu reprezintă o problemă majoră, pentru că în sindromul Dravet sunt extrem de greu de ţinut sub control, inclusiv cu un cocktail de antiepileptice.
Nu vreau să dau statistici despre cât de rară e boala pentru că mie mi se pare că oricum sunt mult prea multe cazuri. Unii neurologi pe care i-am cunoscut aici n-au întâlnit niciodată un pacient cu Dravet, iar ceilalţi ne cer informaţii detaliate despre evoluţia Sânzianei, pentru a-şi face ei în primul rând o idee. La schimb, ne oferă doar incertitudini.
Medicii din Germania şi Franţa la care am fost până acum ne-au dat de înţeles că ar putea fi o formă uşoară sau, cel puţin, că manifestările de până acum nu ne-au arătat încă ce poate această boală. Nu-mi pot imagina cum e să treci zilnic, poate chiar de mai multe ori, prin ceea ce noi am trecut până acum cam o dată la două luni. Şi totuşi ştiu familii în această situaţie.
În fine, de ce am ales să scriu toate astea? Nu vă cer să vă purtaţi cu noi altfel decât până acum. Nu vrem nici manifestări subite de efuziune, dar nici să ocoliţi subiectul, pentru că boala aceasta face deja parte din noi şi nu putem uita nicio clipă că există. Mai întrebaţi-ne o vreme despre planurile de vacanţe, deşi noi nu ni le mai facem. Ne ajută să simţim că avem în continuare prieteni, apropiaţi, ne ajută să fiţi sinceri cu noi, să ne spuneţi că şi voi sunteţi îngroziţi de ceea ce ni se întâmplă şi mai ales de faptul că i se poate întâmpla oricui. Ne ajută să încercaţi să înţelegeţi că boala asta aduce multe schimbări în viaţa noastră şi, implicit, în a voastră.
N-avem bani de cerut. Poate pe undeva ar fi fost mai simplu aşa - o luptă ale cărei reguli le poţi măcar cunoaşte, astfel încât să-ţi calculezi şi forţele pe care trebuie să le arunci în joc pentru a învinge. Vă rugăm în schimb să fiţi pe cât puteţi lângă noi, pentru că avem nevoie de tot ajutorul posibil să ne amintim să zâmbim.
A, şi nu ne mai spuneţi că poate trece de la sine. E o boală genetică. Simptomele se pot ameliora, da, dacă avem foarte mult noroc, dar cam atât. Ce urmează nu ştie nimeni. Dar, dincolo de toate astea, Sânziana rămâne, cum spuneam, o fetiţă veselă şi jucăuşă, care ne aduce zilnic multă bucurie.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...