Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.
Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.
Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.
De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.
Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.
Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.
Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!
