Se afișează postările cu eticheta familie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta familie. Afișați toate postările

sâmbătă, 24 iunie 2017

Sânziana cu noroc

Se spune că dacă îți ies în cale Sânzienele, vei avea noroc... Ce norocoasă sunt să pot dormi o noapte întreagă cu o Sânziană în brațe! Ce norocoși suntem să fim martorii creșterii ei!


La trecerea dintre grădiniță și școală, e jucăușă și matură deopotrivă, e emoționantă și amuzantă până la lacrimi, e prințesă și dinozaur în același timp, descoperitor de lumi și deschizător de inimi, prietena tuturor...

Nu am întâlnit până acum pe nimeni care să rămână neatins de ea după ce o cunoaște. Să ne rămâi, iubita noastră! Când mă culc, rămân cu-n ochi ușor deschis...



sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Sus-jos

Multă vreme Sânziana nu a băgat în seamă jocurile cu reguli. A fost dintotdeauna campioana poveștilor create spontan, a modelatului din plastilină și, mai recent, a coloratului, dar la jocurile cu reguli rămânea mereu deoparte.
De puțin timp am reușit să băgăm în circuit „Alias”, un joc în care trebuie să ghicești ce descriu ceilalți, iar atunci când reușești dai cu zarul și înaintezi în funcție de ce îți indică acesta. Odată ce a înțeles ideea acestui gen de jocuri, a sărit direct pe locul întâi - ca în fotografia de mai jos, unde a terminat înaintea tuturor la „Sus-jos”. Sărbătorim, deci, cum altfel decât jucând!? :)

duminică, 13 aprilie 2014

Ce vede Sânziana

Nu aveam dubii că lumea văzută de la un metru înălțime arată altfel decât cea văzută de la 1.70... Dar nu am realizat cât de puțin vede ea de fapt din noi...


Cu siguranță, însă, că lucrurile cărora noi le dăm prea puțină importanță de la înălțime, pentru ea se văd diferit...

duminică, 29 iulie 2012

I-a



Dacă anul trecut, în vacanța călare pe ponei de la Daneș, Sânziana a fost mai mult spectator, anul acesta la Constanța s-a urcat direct pe calul mare. S-a întâmplat cam așa: la capătul unei luni foarte grele, în care am fost bolnavi cu toții pe rând, ne-am făcut cu greu curaj să plecăm câteva zile din București.
Deși ar merita povestit și cât de mult s-a bucurat fata noastră de prima ei întâlnire cu apa cea mare, elementul surpriză a venit din altă direcție... Într-una din zile, am hotărât să mergem într-o plimbare lejeră la Delfinariu, pe care nu numai că nu l-am găsit deloc ponosit, dar ne-a și adus în cale o doamnă psiholog specializată în hipoterapie, adică exact ce căutam de ceva vreme pentru Sânziana.
Așa că n-am mai stat pe gânduri și vacanța la mare s-a transformat rapid în vacanța la cai. „I-a, i-a” strigă Sânziana când aude de călărit. A fost neînfricată la fiecare ședință și a surprins-o pe doamna terapeut cât de bine a rezistat pe iapa Marly. La final, a mângâiat căluțul și i-a dat morcovi să mănânce.
Am hotărât că excursiile la mare vor fi mult mai dese de-acum încolo.

PS: Mulțumiri pentru fotografie unei mămici speciale, Adela pe numele ei.

miercuri, 13 iunie 2012

Familia noastră

... e formată din mama, dada, Nana (zisă uneori și Anana) și Iaia.

vineri, 1 iunie 2012

Nostalgie








Ţin minte că, atunci când eram copil, aveam în bloc o familie cu patru copii şi mi se părea ceva în neregulă cu ei. Mai de curând, am cunoscut o familie cu cinci copii şi toţi cei cărora le-am povestit despre ei mă întrebau întâi dacă sunt ceva sectanţi. Sigur, sunt mai degrabă excepţii familiile acestea. Mult mai mulţi părinţi se declară copleşiţi după ce dau de greutăţile care vin de la primul copil şi hotărăsc să se oprească acolo.
Şi eu am fost copil unic şi am râvnit mereu la fraţii şi surorile prietenilor. Viaţa în mai mulţi e mai veselă, mai colorată, mai zgomotoasă, mai obositoare, mai bogată!
Pe măsură ce Sânziana creşte, dau prietenelor cu copii mai mici lucrurile care nu-i mai vin. Şi cu hainele şi jucăriile Larei am procedat la fel, dar... am avut mereu într-un colţ din minte gândul că se vor întoarce. Acum, nu le mai aştept înapoi şi sunt tristă.

vineri, 18 mai 2012

În magazinul de jucării

M-am rătăcit de curând într-un magazin de jucării, din acela de galerie comercială de hypermarket, cu vânzări de top, cel mai probabil. Speram să reușesc să găsesc rapid un cadou pentru o zi de naștere, dar după niciun minut am simțit nevoia să ies la aer. De pe rafturi mă priveau niște păpuși cu păr roșu, galben sau negru (și nu roșcat, blond sau brunet), sufocate în cutii roz aprins, mașini cu telecomandă care îmi asurzeau urechile fără să fie pornite și niște roboți hidoși, reprezentanți ai unor specii menite să ne dea nouă, oamenilor, coșmaruri.
După ce mi-am revenit din șoc, m-am gândit că ce am simțit a fost aproape ca un atac de panică. Ce se întâmplă cu piața jucăriilor? De ce să le oferi unor ființe pline de bucurie și liniște așa niște obiecte? Cum să nu te gândești ce efecte pot avea aceste așa-zise jucării asupra copiilor?
Apoi, am fost în parc. Aproape imediat, o mamă i-a oferit Sânzianei un pistol cu lumini și sunete, iar o alta se întreba cum e posibil ca o tricicletă roz - a se înțelege pentru fetițe - să imite o mitralieră? Și totuși, i-o cumpărase copilului ei și pot presupune că îi schimba și bateriile. Dar pentru băieți de ce ar fi fost acceptabil același zgomot?
Pe drum spre casă, m-am gândit de ce sunt așa de agresată de întâmplări de genul ăsta. Și noi avem casa cucerită de jucării, mult prea multe pentru câte poate asimila un copil. Nu avem doar păpuși textile, ci și câteva de plastic. Chiar și mașini se plimbă pe podeaua noastră din sufragerie și, pe vremuri, ne asurzea un elicopter. I s-au terminat însă bateriile, a mai avut săracul și un accident și apoi a plecat la atelierul de reparații. În multe momente, însă, îmi dau seama că preferăm joaca fără jucării. Să cântăm, să povestim, să desenăm, să luăm la rând cărțile.
Există locuri în care se găsesc și multe lucruri frumoase, de folosit în joacă. Dacă vreți să faceți un cadou (nu neapărat nouă :D) în altă culoare decât roz/albastru, care să nu lumineze și să urle neapărat și care să nu riște să sperie sărbătoritul, aruncați un ochi prin magazinele noastre preferate, fizice și virtuale: Boribon, Jucării din lemn și Casa Retro.

vineri, 11 mai 2012

Pe copertă























Faptul că subiecte precum alăptatul prelungit, cosleeping-ul și purtatul copiilor au ajuns pe coperta revistei Time nu poate decât să mă bucure. Indiferent de marea de comentarii negative pe care le stârnește acest lucru. Faptul că milioane de oameni din toată lumea văd, poate pentru prima dată, imagini precum cele de mai jos iarăși nu are cum să fie decât un lucru bun. Indiferent de câți se vor declara „dezgustați”. O revistă de colecție!
Cover story-ul cuprinde un material cu fotografii a patru mame adepte ale stilului attachement parenting, un articol despre dr. William Sears, cel care a teoretizat acest stil, un interviu cu mama de pe copertă, care își alăptează băiatul natural de 4 ani și pe cel adoptat, de 5 ani, precum și un comentariu despre alăptatul extins. Cel puțin cam asta am reușit eu să găsesc pe site. Aștept și varianta tipărită.

Sursa foto: Time

vineri, 13 aprilie 2012

Pentru ce să te rogi

Acum un an pe vremea asta mă simţeam pe val, cum se spune. Mă bucuram din plin de zâmbetele de bebeluş ale Sânzianei, de drăgălăşenia Larei în rolul de soră mai mare, de relaţia foarte bună cu Bogdan, făceam tot felul de planuri pe termen mai scurt sau mai lung - de vacanţă cu prietenii, de implicare într-o cauză legată de leucemie, astfel încât să se simplifice procedurile de transplant, poate o afacere proprie şi multe altele... Gândurile mele zburau în toate direcţiile cu o viteză invers proporţională cu felul în care curgea timpul meu de proaspătă mamă.
Între timp, n-am plecat în nicio vacanţă, leucemia a trecut cumva pe planul al doilea după o altă cauză greu de dus, afacerea a trecut şi ea pe o poziţie fără prioritate... În general, tot ce mi se părea atunci foarte important, e acum undeva foarte departe. Sau, altfel spus, cam aşa:

These are the things we beg for. A root canal, an I.R.S. audit, coffee spilled on our clothes. When the really terrible things happen, we start begging the god we don't believe in to bring back the little horrors, and take away this. It seems quaint now, doesn't it? The flood in the kitchen, the poison oak, the fight that leaves you shaking with rage. Would it've helped if we could see what else was coming? Would we have known that those were the best moments of our lives?

Poate că recunoaşteţi monologul de mai sus. Şi pentru mine ar fi putut fi doar un text din serialul preferat. M-am hotărât să scriu astăzi ce ni se întâmplă de un an pentru că îmi dau seama că noi nu ştim să ieşim singuri din situaţia asta şi că, unii dintre voi, prietenii noştri, chiar dacă vreţi, la rândul vostru nu ştiţi cum să fiţi alături de noi.
N-am făcut-o până acum pentru că mi-a fost teamă să nu se întoarcă la un moment dat împotriva Sânzianei. Reacţiile urâte nu au întârziat oricum să apară, iar cei care au avut grijă să doară şi mai rău au fost medicii. Aşa că... nişte comentarii neinspirate sau rău-voitoare nu mai au ce să strice (dar nici nu sunt binevenite).
Un medic de pe Salvare mi-a spus că trebuie să ne pregătim pentru şcoala ajutătoare, altul m-a pus să-i zic pe litere numele bolii. Un pediatru de renume mi-a zis că garanţiile sunt doar pentru electrocasnice, iar un altul că sigur-sigur îi trece cu timpul. „Uitaţi-vă doamnă la ea ce privire inteligentă are. Ăsta nu e copil cu afecţiune neuro”. Şi totuşi... după cinci luni de agonie, diagnosticul a venit. Ni s-a spus că suntem norocoşi că am aflat atât de repede ce are. Nu ştiu exact care e norocul în toată povestea asta. O boală care apare fără istoric familial, fără cauze cunoscute, fără posibilitatea de a o preveni sau vindeca, nici măcar fără să poţi să te informezi despre ce urmează. O mamă cu doi băieţi gemeni, ambii bolnavi, mi-a spus că evoluţiile lor sunt total diferite. O altă mamă are cvadrupleţi şi doar unul dintre copii are boala.
Pe scurt, pentru cei care vor să caute pe Google, se cheamă sindrom Dravet. Deşi se spune că e o formă de epilepsie, eu am ajuns la concluzia că într-un tablou care include deteriorare motrică, dificultăţi de însuşire a vorbirii, diferite probleme cognitive, crizele epileptice sunt cumva doar o manifestare exterioară. Ceea ce nu înseamnă că ele nu reprezintă o problemă majoră, pentru că în sindromul Dravet sunt extrem de greu de ţinut sub control, inclusiv cu un cocktail de antiepileptice.
Nu vreau să dau statistici despre cât de rară e boala pentru că mie mi se pare că oricum sunt mult prea multe cazuri. Unii neurologi pe care i-am cunoscut aici n-au întâlnit niciodată un pacient cu Dravet, iar ceilalţi ne cer informaţii detaliate despre evoluţia Sânzianei, pentru a-şi face ei în primul rând o idee. La schimb, ne oferă doar incertitudini.
Medicii din Germania şi Franţa la care am fost până acum ne-au dat de înţeles că ar putea fi o formă uşoară sau, cel puţin, că manifestările de până acum nu ne-au arătat încă ce poate această boală. Nu-mi pot imagina cum e să treci zilnic, poate chiar de mai multe ori, prin ceea ce noi am trecut până acum cam o dată la două luni. Şi totuşi ştiu familii în această situaţie.
În fine, de ce am ales să scriu toate astea? Nu vă cer să vă purtaţi cu noi altfel decât până acum. Nu vrem nici manifestări subite de efuziune, dar nici să ocoliţi subiectul, pentru că boala aceasta face deja parte din noi şi nu putem uita nicio clipă că există. Mai întrebaţi-ne o vreme despre planurile de vacanţe, deşi noi nu ni le mai facem. Ne ajută să simţim că avem în continuare prieteni, apropiaţi, ne ajută să fiţi sinceri cu noi, să ne spuneţi că şi voi sunteţi îngroziţi de ceea ce ni se întâmplă şi mai ales de faptul că i se poate întâmpla oricui. Ne ajută să încercaţi să înţelegeţi că boala asta aduce multe schimbări în viaţa noastră şi, implicit, în a voastră.
N-avem bani de cerut. Poate pe undeva ar fi fost mai simplu aşa - o luptă ale cărei reguli le poţi măcar cunoaşte, astfel încât să-ţi calculezi şi forţele pe care trebuie să le arunci în joc pentru a învinge. Vă rugăm în schimb să fiţi pe cât puteţi lângă noi, pentru că avem nevoie de tot ajutorul posibil să ne amintim să zâmbim.
A, şi nu ne mai spuneţi că poate trece de la sine. E o boală genetică. Simptomele se pot ameliora, da, dacă avem foarte mult noroc, dar cam atât. Ce urmează nu ştie nimeni. Dar, dincolo de toate astea, Sânziana rămâne, cum spuneam, o fetiţă veselă şi jucăuşă, care ne aduce zilnic multă bucurie.

luni, 2 aprilie 2012

Pricepuți la de toate

Nu mai știu exact cum era vorba aia - la fotbal, Dacii și crescut copii se pricepe toată lumea? Ei bine, eu la primele două nu mă pricep deloc, deci nu știu cum aș putea presupune că aș avea vreo idee despre cel de-al treilea. În plus, văd în jur tot mai des copii plictisiți, copii suprastimulați, copii abuzați, părinți total dezinteresați, părinți falși și bunici dezaxați. (Nu-mi iese din cap imaginea unei bunici bătându-și nepotul cu ghiozdanul de grădiniță în cap pentru că mai voia să rămână un pic la joacă, în parc.) Așa că răspund răspicat afirmativ la întrebarea din titlul acestui articol: da, este nevoie de cursuri de parenting!
Articolul semnalează faptul că deja mersul la cursuri prenatale a devenit o practică obișnuită, așa că a continua cu un curs despre ce să faci după naștere ar trebui să fie la fel de natural. Organizatorii cursurilor de parenting din Marea Britanie despre care se vorbește în articol spun că partea cea mai complicată este să convingă părinții să vină la curs (care este gratuit!), explicând că a pune la îndoială capacitatea cuiva de a fi un bun părinte poate fi interpretat ca un atac la identitatea acestuia. Eu aș face niște afișe care să vorbească despre apărarea copiilor de părinții nepricepuți.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Primul săniuș

Nu s-a întâmplat el prea departe de casă, pentru că termometrele arătau -10 grade, dar s-a lăsat cu hohote de râs.


vineri, 6 ianuarie 2012

Plimbare în doi



Pardon, în patru... dar care s-a simțit ca în doi :) Ce vreau să zic? Am ieșit toți patru afară, cu amândouă fetele într-un sistem de purtare - Sânziana la mine în față, în noua Manduca, iar Lara la Bogdan în spate, într-o Boba de-mprumut (îmi propun să revin cu detalii despre Boba). Ne-am plimbat de mână vreo oră, cu pas de adult, cu gânduri neîntrerupte și discuții restante.
Nu e mai mult de povestit. Va rămâne, cu siguranță, o amintire frumoasă pentru familia noastră. Dar cred că plimbarea aceasta poate fi folosită și ca un alt argument în favoarea purtării.

joi, 17 noiembrie 2011

Cursuri pentru bunici

Dacă la noi sunt pe val cursurile pentru părinți, la alții au apărut cursurile care îi (re)învață pe bunici cum să se poarte cu cei mici. Și, uitându-mă în parcuri, unde majoritatea copiilor vin dimineața cu bunicii, mi se pare că nu e deloc deplasat.
M-a amuzat partea din acest articol unde trainerul spune că sunt ușor de recunoscut acei bunici care vin trimiși de copiii lor, părinții, pentru că au o atitudine ostilă - stau cu mâinile încrucișate în piept și refuză contactul vizual.
Îmi place și partea în care autorul articolului atrage atenția bunicilor că nașterea unui nepot nu este o ocazie pentru ca ei să arate ce știu, pentru că, în zilele noastre, părinții au multe alte resurse de informații, majoritatea mai cuprinzătoare decât cei de care au fost ei înșiși crescuți. Niciun motiv de orgolii rănite aici.

marți, 8 noiembrie 2011

Parisul într-un Ergo

Am plecat la Paris pentru zece zile cu Ergo și cărucior. Pe al doilea l-am folosit de la aeroport spre casă, iar apoi din nou în ultima zi, spre aeroport, însă de data asta pentru a căra un rucsac. Și totuși, Sânziana a fost peste tot pe unde ne-au dus pe noi picioarele și a văzut totul de la aceeași înălțime cu noi.
Ce mi se pare mie fantastic este că am putut să ne plimbăm destul de mult având în vedere programul ei intens de somn de peste zi, somn pe care în cărucior nu și-l face, însă în Ergo s-a arătat mulțumită.
Nu pot să spun că pentru spatele meu sau al lui Bogdan plimbările astea, cu o durată medie de 4-5 ore, au fost fără urme. Dar cum o dădeam jos și ne relaxam un pic, urmele astea dispăreau și ele.
Adăugați la toate obiectivele turistice și patru vizite la trei spitale și veți avea o imagine cât de cât completă asupra sejurului nostru la Paris.









PS: Recensământul sistemelor de purtare pe meleaguri pariziene a avut ca rezultat două wrapuri neelastice cu câte un bebeluș de aproximativ șase luni și un alt Ergo la o fetiță de circa un an.

joi, 20 octombrie 2011

Copiii în fața televizorului

Am mai scris pe blogul Larei cam la ce distanță cred eu că ar trebui să stea copiii de televizor. Nu mă gândeam atunci că o să revin la subiect atât de curând, și încă pe blogul Sânzianei. Dar ieri am căscat ochii mari la un articol din Time care vorbește despre copiii de până în 2 (doi) ani care au acest obicei.
Ce mi se pare de reținut din articolul ăsta e că în cadrul unui experiment cu copii de 6, 12 și 18 luni care s-au uitat la emisiuni de desene animate rulate corect și respectiv înapoi, adică de la coadă la cap, doar cei mai mari au arătat o preferință pentru ordinea firească a imaginilor. Deci, cum să pui un copil de un an (că de 6 luni nici nu-mi pot imagina) să se uite la TV?

vineri, 7 octombrie 2011

Mâna „corectă”?!

Folosesc mâna dreaptă aproape exclusiv la scris, iar restul activităților le fac cu cea stângă. Cred că sunt aproape de ceea ce se cheamă ambidextru.
N-are rost să scriu acum de ce am ajuns să fac așa. Nici n-am dat mare importanță acestui lucru până când nu mi-am dat seama că a ajuta un copil care preferă să-și folosească mâna stângă mi-a fost foarte la îndemână. Provocarea o am abia acum, când e clar că Sânziana face totul invers decât Lara. Credeți că vreuna dintre perspective e corectă și alta greșită?
Mă amuză că pe internet sunt o grămadă de articole despre diferențele mai mult sau mai puțin imaginare dintre cele două tabere, însă toate abordează subiectul din ipostaza „stângacilor”.
Abia aștept să văd cum se vor înțelege la masă fetele noastre, cum își vor da coate, cum le vom aranja birourile, cum se vor certa pe care parte a banchetei din spate să stea fiecare.

vineri, 23 septembrie 2011

Măsura iubirii

Se zice că, în general, copilul cel mic dintr-o familie e preferatul mamei. Eu nu simt că aș iubi-o altfel pe vreuna dintre fete.
Uneori, Lara îmi spune că mă iubește mai mult decât o iubesc eu. Îi răspund mereu că iubirea nu se măsoară: atunci când iubești, o faci cu totul. Nu există să iubești mai mult sau mai puțin.
Oricum, complex și delicat subiectul. Ca dovadă, revista Time îi dedică un cover story.

http://healthland.time.com/2011/09/22/favoritism-why-mom-likes-you-or-one-of-your-siblings-best/
One oft-cited study showed that about 70% of fathers and 65% of mothers exhibit a preference for one child or another. For fathers, it's most often the youngest girl; for mothers, it's typically the oldest boy. And remember, the key here is the exhibited preference. Since parents do such a good job of concealing any bias — especially when a scientist is watching — the numbers are almost certainly a good deal higher.

luni, 12 septembrie 2011

UPDATED: Dacă v-a plăcut...

UPDATE: Am câștigat! Mulțumim. Îmi propun să mai participăm și în alte luni, pentru că nu cred că, în contextul actual, se poate scrie prea mult despre alăptare.

În aproape un an de când am început să țin blogul Sânzianei, ca să nu se supere pe sora cea mare, am scris în primul rând pentru mine - pentru că îmi place să scriu despre ce mi se întâmplă, apoi pentru ea - să se amuze când o să fie mare și poate să îi folosească când o să devină mamă. O singură dată am scris în primul rând pentru el - iubitul și tatăl, nedrept trecut uneori într-un plan invizibil, deși în familia noastră e de multe ori vioara întâi.
Judecând după statistici, acel post - în prezent cel mai citit de pe blog - nu a fost însă doar pentru el. Pare să fi atins multe actuale sau viitoare familii și m-am bucurat să se întâmple așa, pentru că l-am scris în săptămâna în care a fost ziua lui de naștere și, astfel, am putut să-l adaug pe lista de cadouri. De aceea, l-am înscris și într-un concurs, alături de alte povești impresionante și texte cu informații utile pentru mămicile la început de drum. Site-ul care găzduiește acest concurs este, la rândul lui, o resursă importantă în domeniu.
Mai sunt trei zile în care, dacă vă numărați printre cei cărora le-a plăcut povestea noastră, o puteți vota aici. Mulțumim.

joi, 1 septembrie 2011

Un an cu Sânziana - lecții de viață



S-a făcut un an de când suntem patru, de când iar mă minunez zi de zi de tot ce înseamnă să aduci pe lume un copil, un an de când am luat-o de la capăt cu lecțiile despre lumea bebelușilor.
Astăzi îi cântăm „La mulți ani” Sânzianei, iar eu îi mulțumesc - mai mult decât o fac de un an încoace - pentru că mă ajută să fiu mamă. Prima lecție pe care mi-a dat-o a fost să nu cred că dacă am trecut o dată prin experiența maternității am tot ce-mi trebuie s-o iau de la capăt. Cred acum că de fiecare dată e altfel și o mulțime de lucruri pe care le-am făcut la Lara se puteau face altfel sau nu trebuia să le fac deloc. Și mai cred că fiecare copil e unic, pentru că fiecare om e unic. Iar bebelușii nu sunt mai puțin decât oameni - au personalitate, preferințe, gusturi, tabieturi.
A doua lecție este că o naștere frumoasă îți dă multă putere și te poate face să crezi că poți muta și munții din loc. O experiență de viață neprețuită. Voi spune oricărei viitoare mame - și în special fetelor mele când vor fi mari - să se gândească bine în lunile de sarcină ce reprezintă pentru ele nașterea, să citească mult despre asta și despre experiențele altora, să-și facă un plan pentru cum doresc să se întâmple lucrurile în cazul lor și să lupte pentru acest plan. Merită.
A treia lecție - pe care n-o consider încă încheiată - este cea a tuturor sentimentelor care apar odată cu venirea pe lume a celui de-al doilea copil, respectiv a unui frate sau a unei surori. Lara s-a schimbat și continuă să se schimbe de când e soră, fața Sânzianei strălucește într-un fel aparte când își vede sora mai mare, eu m-am schimbat de când trebuie să împart totul între cele două fete. E un subiect foarte vast și nu tocmai simplu și probabil că noi toți vom continua să învățăm despre el cât vom trăi.
Urmează apoi un cumul de lecții aparent minore, dar care cred eu că ajută mult la formarea unei relații frumoase cu copilul - lecțiile primelor zile de după naștere: alăptarea, îngrijirea nou-născutului, lupta cu oboseala și cu hormonii, refacerea după sarcină... Cum să jonglezi cu tot ce e de făcut imediat ce ajungi de la spital acasă deși nu-ți dorești decât să dormi, cum să ghicești ce mesaj vrea să-ți transmită plânsul disperat al copilului care doar așa știe să se exprime, cum să zâmbești deși ai în față un scutec care aduce a pictură abstractă... sunt întrebări pe care nu ți le pui decât cu o secundă înainte să fie nevoie să știi și răspunsul.
După „răgazul” primelor luni, când credeam că am intrat într-o oarecare rutină și că diversificarea avea să fie de-atunci înainte principala provocare, am mai învățat o lecție: cea a disperării părintelui unui copil grav bolnav, a părintelui care trebuie să rămână neclintit, deși ar vrea s-o ia la fugă, a părintelui care trebuie să îndure umilințele unui sistem medical greșit, pentru că de acolo poate veni salvarea copilului lui, a părintelui care trebuie să continue să zâmbească, deși nu ar vrea decât să plângă.
Apoi, a venit o super-lecție: bucuria unui copil îți dă curaj să crezi altfel decât toți ceilalți, să zici „nu” când toată lumea spune „da”, să speri nebunește că toți ceilalți se înșeală.
Însă, peste toate, cea mai importantă lecție a fost că nu trebuie să ne oprim niciodată din învățat. Pentru toate astea, îi mulțumesc Sânzianei și aștept cu bucurie următorii ani cu ea, cu ele!

vineri, 5 august 2011

Despre familie

Am citit în numărul Decât o revistă dedicat familiei că vârsta medie a unei românce la prima căsătorie este 26,3 ani, iar vârsta medie la care devine pentru prima dată mamă este 25,3 ani. Și pentru că și noi ne-am înscris în aceste tendințe, datele astea m-au pus pe gânduri.
Înțeleg că majoritatea copiilor din România vin pe lume astăzi fie doar din dorința mamelor, fie în cupluri necăsătorite. Știu din proprie experiență că e perfect posibil ca acestea din urmă să funcționeze chiar mai bine decât familiile cu patalama și deci nu asta mă îngrijorează. În schimb, mă întreb - pentru că sunt statistici la nivel de țară, care acoperă toate mediile - câți bebeluși sunt azi în grija unor mame singure?
Am găsit infograficul din DOR aici.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...