De zece ori Sânziana

Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.

Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.

Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.

De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.

Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.

Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.

Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!

Exerciții de seară

În fiecare seară, când suntem cu toții acasă, Sânziana face scurte plimbări de la un părinte la celălalt. Se desprinde din ce în ce mai ușor și distanța crește câte un pic de la o seară la alta. Dar nu vă imaginați vreun pic de caznă în exercițiile astea. Nu, totul se face în hohote. Cum ne-a obișnuit.

Ce mai face Sânziana

Sânziana merge ţinută de o mână.
Sânziana a învăţat să se dea jos din pat pe-o parte, punând în faţă întâi un picior, apoi pe celălalt.
Sânziana plescăie atunci când vrea apă sau mâncare.
Sânziana nu vrea să bea cu biberonul, în schimb reuşeşte deja cu sticla de 2 litri. De obicei, bea cu cana.
Sânziana face caca la oliţă (dacă o pun).
Sânziana îți arată să-i pui în păr agrafe, elastice sau bentițe.
Sânziana știe să indice elementele feței - ochii, nasul, gura, urechile, părul, iar dacă vede pe cineva pe stradă cu pălărie sau șapcă arată spre cap.
Sânziana bate din palme când e bucuroasă.
Sânziana spune foarte clar „pa-pa” în timp ce-ţi face cu mâna.
Sânziana arată spre mijloacele de locomoţie şi spune „vrum”. Acelaşi apelativ e valabil şi pentru maşina de spălat, pe care o poate privi minute în şir atunci când e în funcţiune.
Sânziana arată spre radiourile din fiecare cameră cerând imperativ muzică, pentru ca de la primele acorduri să înceapă să se bâţâie.
Sânziana stinge şi aprinde luminile din casă.
Sânziana e pasionată de un buton de pe tastatura laptopului de la care poate închide şi deschide internetul. Îi place mai mult închis...
Sânziana pune telefonul la ureche și se preface că vorbește la telefon. Când o face, zâmbește.
Sânziana se joacă cucu-bau și spune „ba”.
Sânziana se joacă cu mingile și spune un fel de „hopa”, dar care sună tot cam ca „ba”.
Sânziana arată unde sunt calul și ursul - jucăriile cele mai mari din camera Larei.
Sânzianei îi e frică de jucăriile pufoase, dar după câteva zile de apropieri treptate îşi depăşeşte teama. Cel mai fioros animal din casă era, acum o săptămână, calul. Azi se lasă plimbată pe el, foarte mândră.
Sânziana mănâncă pantofi.
Sânziana bagă degetul arătător în priză și se uită la tine când o face, așteptând să-i zici că e arș.
Sânzianei îi place să strângă rufele de pe uscător, iar de curând ne-a ajutat pentru prima dată să luăm hainele murdare din coș și să le punem în mașina de spălat.
Sânziana îți dă obiectele din mână când o rogi.
Sânziana vine de-a bușilea când o strigi.
Sânziana merge în picioare pe tobogane, de jos în sus.
Sânziana se dă cu plăcere în leagăn, dar nu plânge (încă) atunci când o dai jos.
Sânziana se bucură cel mai mult când o vede pe Lara.
Sânziana a învățat să dea pupici.
Sânziana face un an peste 11 zile.

Pantofii nu sunt de mâncare

Sportul practicat intens de toată familia de când Sânziana a început să mișune prin toată casa este salvarea pantofilor de gura pofticioasei. Nu se știe cum și de ce copilul a înțeles că pantofii se mănâncă. Dar nu oricum, ci pe îndelete... Se degustă, se ling, se ronțăie, se răsucesc pe toate fețele de zici că e ditamai ospățul cu pulpe la cuptor.
E de-ajuns să nu fim atenți câteva zeci de secunde - de obicei se întâmplă când îi pregătesc mâncarea - și se deplasează rapid până pe hol, unde atacă, pe rând, încălțămintea tuturor, fără preferințe.
Nu vreau să imortalizez această îndeletnicire. Când o văd mă năpustesc asupra ei, îi explic că nu sunt de mâncare și o iau la baie să ne spălăm pe mâini și pe față. Și apoi o luăm de capăt. N-am numărat de câte ori pe zi, dar sunt sigură că suficient de des cât să semene a sport.

Cu curaj

Țineam minte că, de obicei, atunci când încep să meargă, o bună bucată de timp copiii se țin strâns de mâinile adultului care îi susține. Fata noastră nu acceptă însă prea mult ajutor și, la doar câteva zile de când a pășit prima dată, se desprinde de mâinile noastre cu mult curaj. Atât de mult că aterizează rapid în fund. A fost foarte simpatică atunci când m-a lăsat de mâini nu ca să apuce cine știe ce atracție, ci ca să aplaude.

Primii pași...

... s-au produs pe meleaguri străine, pe o iarbă mai verde decât cea de-acasă...