La fiecare așa-zis bilanț pe care l-am făcut atunci când se mai apropia o zi de naștere de-a ei, întrebarea asta îmi rămânea abia încolțită - oare Sânziana va putea citi vreodată ce îi scriu? N-am îndrăznit să caut și un răspuns, până de curând. Am auzit-o, dintr-o dată, în timp ce se juca, cum a numărat foarte sigură pe ea: one, two, three, four, five! Asta la puțină vreme după ce mi-a cântat Frère Jacques în franceză... Apoi Daddy finger, daddy finger/Where are you?/Here I am, here I am/How do you do?...
Să ne înțelegem - Sânziana a pășit cu adevărat în lumea cuvintelor rostite așa, ca noi toți, cam acum trei luni. Înainte de asta, mai mult eu eram cea care își dorea să le spună sunetelor ei "vorbire". A recuperat însă fantastic în intervalul acesta și ne-a arătat că ar putea chiar să învețe o limbă străină. La fel cum ne-a arătat, spontan, că dacă în casă e un câine și pe trotuar sunt trei câini, înseamnă că sunt cu totul patru câini. Iar mai apoi ne-a arătat că toate încercările din ultimii doi ani de a merge pe bicicletă nu au fost degeaba.
Un pas foarte mic după un alt pas foarte mic ne arată, de fapt, că nu stă deloc pe loc, că vrea, că poate, că știe... că are amintiri, că visează, că gândește!
Ceea ce pentru un părinte obișnuit vine ca un dat, de la sine înțeles, pentru noi e mereu cu multe semne de întrebare, emoții și, abia mult mai târziu, bucurie. Noi avem timp să trăim pe îndelete fiecare etapă, cumva descompusă de lentoarea cu care se desfășoară. Nu ne mirăm cât de repede crește, ci știm exact care a fost clipa în care a mai crescut un pic...
În plus, suntem aici și acum pentru că muncim împreună, o întreagă echipă - ea, noi, părinții, Lara, cei cinci terapeuți cu care a lucrat în ultimele luni. (O paranteză importantă pentru cei care au de-a face cu terapeuți - da, se poate fără condiționări și recompense, ci doar cu dăruire, chiar dacă nu e ușor să găsești oamenii potriviți.)
Ne-a zis de curând un medic, cu prilejul evaluării anuale pe care i-o face, că pune 90% din progresele ei pe seama familiei. Am fost tentată să-i răspund că nu facem mare lucru. Și apoi mi-am dat seama că, de patru ani încoace, mereu povestim despre ea și nu avem mai nimic de zis despre noi. Și am mai citit, în cu totul alt context, declarațiile pline de aplomb ale cuiva care spunea ca nu s-ar putea transforma niciodată într-un asistent medical pentru cineva drag. Nu i-am zis nimic despre situația noastră, dar am realizat că putem să ne asumăm fără rezerve o mare parte din acel 90%. Plus un dram de noroc.
Acceptarea, renunțarea, ritmul, răbdarea... sunt toate exerciții pe care le facem zi de zi alături de ea, elemente într-o ecuație al cărei rezultat este iubirea, susținerea de care o asigurăm și pe care ea să-și poată construi dezvoltarea.
Și da, e mai mereu prietenoasă și haioasă, după cum o descrie Lara, ceea ce face ca totul să pară mai ușor. Când faci lucrurile cu zâmbetul pe buze, unele picături de sudoare pot trece neobservate.
Cam atât însă despre trecut și prezent. O vom sărbători, ca de obicei, într-un parc cu iarbă și liniște, cât mai puțini în jurul ei ca să nu o deranjăm... Și-a făcut lista de invitați, mi-a spus exact cum ar vrea să fie tortul... Gata, ne uităm de-acum, cu curaj, spre viitor.
