Portretul tinerei domnițe la 2 ani

Prinsă cu treburile administrative legate de asociație, site, maraton etc., am întârziat să fac o „fotografie” a Sânzianei la vârsta de doi ani. O fac acum, la 2 ani și o lună. Veselă nevoie mare în continuare, de când se trezește și până la la 1-2 la prânz, când cere brusc să doarmă, sora cea mică nu mai e chiar așa de mică.

Îi place mult să fim cu toții și ne strigă pe rând. Când deschide ochii dimineața trece în revistă pozele de familie de pe perete și îi place să ne recunoască în ele. Știe apoi că tata și Lara pleacă „pa” și a înțeles chiar că, de la o vreme, destinația nu mai e grădinița, ci școala. Oricum, asta nu e foarte important, atât timp cât în ambele locuri se poate spăla în voie pe mâini la chiuvetă montată la semi-înălțime.

În afară de joaca cu apa, îi plac păpușile, pe care le leagănă, le plimbă și cărora le dă țiți. Uneori, luăm câte una la plimbare, la „u-a” (adică uța).

Alternează momentele de energie maximă, când se plimbă în sus și-n jos cu câte o carte sau jucărie, cu cele de leneveală, când se așează tacticos pe un fotoliu și bate ritmic din picior, ca o bătrânică.

E cochetă și se bucură de orice haină frumoasă, brățară, agrafă sau încălțări. Atât de mult că uneori nu mai vrea să le dea jos. Au fost zile uscate și destul de călduroase când a ținut morțiș să iasă afară cu cizmele de cauciuc sau dăți în care s-a plimbat prin casă cu geaca cea nouă pe ea. Nouă vorba vine... cam toate hainele provin din dulapul Larei, aproape direct. La 2 ani, Sânziana poartă lucrurile care i-au venit Larei până la 4-5 ani.

Și totuși, micul gigant mănâncă în continuare firimituri și, în general, nu mai mult de o masă cât de cât legată pe zi. A început să aibă și singură inițiativa de a băga ceva în gură, dar de multe ori nu înghite mâncarea pe care a ales-o sau pe care a acceptat-o de la noi.

Periile sunt, cel mai probabil, articolul preferat. I-au plăcut mereu, dar de când am început hipoterapia și și-a periat acolo căluțul vrea să perieze mereu o jucărie sau pe unul dintre noi. La rândul ei, îi place să fie mângâiată cu o perie de duritate medie. Le și roade din plin, mai ales că e în plină erupție a ultimelor măsele.

E fascinată și de „pucii”, papucii adică. Se încalță cu ai ei, cu ai Larei, cu ai lui Bogdan și, mai rar, cu ai mei. Deși e încă destul de nesigură pe picioare, când are papuci pare să se descurce destul de bine, indiferent de măsură.

Cuvintele nu sunt chiar cele mai bune prietene ale ei. De puțină vreme a început să lege câte două sau chiar câte trei, fără ca numărul lor să fie prea mare. În schimb, are o mulțime de semne pe care le folosește pentru a se face înțeleasă și oricine petrece câteva minute cu ea începe să-i prindă limbajul. Dar, deși nu reușește să pronunțe prea multe sunete, urmărește cu mare atenție orice povestire, chiar una lungă și spusă în ritm obișnuit. Inclusiv din dialogurile dintre adulți, când recunoaște despre ce se vorbește, semnalizează.

Când mergem pe stradă arată mereu câte ceva particular la oameni: o pereche de ochelari, o pălărie, o pereche de căști în urechi sau un bandaj la mână. Și oamenii o remarcă – rareori trece o zi fără să se oprească cineva în dreptul nostru să o admire. Pentru trecătorii de pe stradă, e un copil haios, sociabil, numai bun de îndrăgit.

De fapt, și pentru noi la fel. Doar că, în plus, noi o mai strigăm prin casă și „bucurie” sau „fluturaș”. Iar Lara spune că pe Sânziana o iubește cel mai mult pe lumea asta, oricât de mult încerc eu să-i explic că iubirea nu are măsură.