Viața ca o pradă la 12 ani

Acum un an scriam despre viața ca un spectacol alături de Sânziana. Privind în urmă, îmi dau seama că poveștile au rămas, bogăția de imagini e tot acolo, însă pare că scenografia e tot mai ancorată în realitate. O realitate aparte, desigur, și nu neapărat "de poveste".

Însă până la urmă tocmai despre asta este creșterea - să înțelegem că viața este despre bine și rău deopotrivă, că uneori poate fi ușor, la fel cum de multe ori va fi greu, că nu mereu ne petrecem zilele într-un tărâm al viselor... 

Cu o zi înainte să împlinească 12 ani, am stat ochi în ochi și i-am povestit despre cum a fost chiar înainte de nașterea ei și imediat după, despre cum i-am ales numele și ce am simțit când am văzut-o prima oară.

- Cred că te-am cam obosit..., îmi spune la finalul poveștii.

Apoi, se entuziasmează și îmi spune că ea vrea mulți copii, pentru că îi plac toți bebelușii. 

Deocamdată, îl creștem - aproape împreună, aș zice - pe fratele mai mic. Mereu nedespărțiți, la bine și la rău, la joacă și la ceartă.

Și, în timp ce eu abia mai îndrăznesc să respir ca el să adoarmă mai repede - deși nu m-ar deranja să adormim cu toții, ea exclamă neobosită:

- I-auzi mama, cică Rembrandt și-a pictat aproape 70 de autoportrete!

M-ai bucurat Sânziana, încă din prima clipă, și continui să o faci peste măsură, chiar dacă nimic nu pare ușor din ce trăim împreună. Și totuși, îmi arăți mereu cum poți fi plină de creativitate, de culoare, emoție și energie. E drept că și cu tot mai multe toane în această etapă a vieții... dar tot cu bucurie!

La mulți ani rămâi!