O rochie roșie și un ponei

Sânziana a împlinit 14 ani! Mi-e și frică să mă gândesc la câte au fost și câte vor mai fi... așa că aleg să fiu recunoscătoare pentru prezent.

Nu e deloc o vârstă ușoară. E o perioadă în care veselia copilăriei rămâne tot mai mult în urmă, prieteniile sunt mai importante ca oricând - și, din păcate, nu prea sunt... iar viitorul se simte din ce în ce mai tare ca un mare semn de întrebare.

Și totuși, printre toate furtunile care vin și pleacă până și în cele mai senine zile, rămâne o constantă lumea de povești cu care se înconjoară, cu personaje adesea inspirate din întâmplările ei de zi de zi, ca un filtru al propriilor emoții și o plasă de siguranță pe care țese visuri și speranțe.

Iar poveștile Sânzianei încep să aibă un fir tot mai cursiv, păstrând în același timp creativitatea cu care ne surprinde de atâția ani. Costumele personajelor sunt la fel de importante, ba chiar, uneori, costumele reprezintă întreaga poveste.

Atentă mereu la detalii și cu o memorie pe termen lung care ne prinde adesea într-o poziție descoperită, Sânziana face tot mai multe conexiuni, cum a fost modelul de pe rochia văzută la Muzeul Modei din Milano, inspirată de Marele Val al lui Hokusai.

Și, printre toate cadourile și lucrurile speciale pe care am reușit să le facem - am sărbătorit 3 zile la rând - sunt bucuroasă că am putut să ajungem, ca din întâmplare, într-un loc parcă făcut pentru ea. A cerut să mergem la o fermă și, astfel, am găsit un adăpost de animale. Cai și ponei, vaci, oi și capre, câini și pisici, găini, ba chiar și cămile sunt îngrijite într-un loc verde și liniștit. Unele animale sunt bolnave, altele nu au mai putut fi îngrijite de stăpânii lor... Poveștile tuturor sunt impresionante, iar după ce a cerut să le citim pe îndelete, Sânziana a spus că fiecare animal are nevoie de înțelegere și respect.

Dar, a decis că cel mai important pentru ea e să ajute un ponei care și-a pierdut prietena, la scurt timp după ce au fost salvați împreună. Așa că, de acum, lună de lună, va trebui să facă rost de 10 euro pentru poneiul Lulu - o adopție la distanță menită să o ajute să înțeleagă responsabilitatea de a îngriji un animal.

Îți urez, draga mea Sânziana, să îți continui călătoria prin viață cu prieteni adevărați alături, cu uimire față de lume și cu bucurie la finalul fiecărei zile! La mulți ani!

13 ani scoși din cutie

Care e principala calitate a copiilor voștri?, ne întreabă un cartonaș dintr-un joc de cunoaștere în familie. Când vine vorba de Sânzi, nu e niciun dubiu: spunem într-un glas că e out of the box... În toate sensurile posibile! E creativă, colorată, jucăușă, cu un umor incredibil, atât de diferită, ca nimeni alta, autentică, luptătoare, mereu cochetă, ca scoasă din cutie... și aș putea continua mult și bine, pentru că acest copil mereu surprinzător ne-a obișnuit până și cu surprizele... 

Cu o seară înainte de ziua ei, am vrut să mă furișez de acasă pentru un ultim cadou de pe lunga listă pe care ne-a lipit-o din timp pe frigider, ca să se asigure că va primi ce își dorește. A zis entuziasmată că vine cu mine, că nu mai are răbdare până trec orele și că vrea să iasă din casă pentru ultima oară având 12 ani. "Cine poate să nu aibă emoții de ziua lui, mama?!", mi-a spus țopăind, iar eu m-am bucurat de bucuria ei, o altă calitate atât de prețioasă pe care o are... 

Așa că i-am mărturisit că și eu am mereu emoții când sunt zilele noastre de naștere - în egală măsură ziua mea și zilele copiilor, îmi place să pregătesc totul așa cum îmi imaginez că și-ar dori sărbătoritul și mai ales să îmi iau timp să mă gândesc la ea sau el, cum s-a schimbat cu trecerea anilor, cum e acum și să-i urez câteva lucruri pentru viitor.

Deși mi-a încurcat planurile de cumpărături, m-am decis să apreciez că am putut ieși o oră doar noi două și emoția asta puternică. S-a așezat în mașină pe locul din față, ceva ce facem foarte rar, cu nelipsita carte în mână, dar am sfârșit prin a sporovăi. I-am spus că mergem după unul dintre cadouri - un compas, căci da, Sânziana își dorește de obicei lucruri foarte precise, de multe ori inspirate din dulapul surorii mai mari. Mi-a răspuns că e foarte bine că și-l va putea alege singură. Am avertizat-o că magazinul e unul foarte mare, plin cu jucării, și pentru că suntem aproape de ora de închidere trebuie să ne concentrăm să nu ne rătăcim prin el, să ne uităm doar la rafturile de rechizite. De fapt, am putea profita să bifăm lista trimisă de noua dirigintă, pentru începerea anului școlar. Mi s-a părut că forțez un pic nota, până la urmă în seara dinainte de ziua de naștere a unui copil, mai ales în vacanța de vară, rechizitele școlare nu ar trebui să fie principala preocupare, dar a colaborat fără comentarii, ba chiar mi-a citit lista în germană și m-a ajutat pe alocuri cu traducerea.

Căci da, germana a fost marea încercare a ultimului an - a Sânzianei și a noastră, a tuturor din familie. Nu am știut dacă va putea învăța o limbă străină, am avut ceva speranțe dată fiind deschiderea ei deosebită față de muzică, iar până la urmă a mers binișor în ultimul an în paralel cu engleza și germana. Deși începuse prin a refuza să învețe, de teamă că în felul acesta își trădează prietenii lăsați în urmă în România, a încheiat anul vorbind spontan cu copiii în parc, jucându-se cu Tudor cu replici în germană și, cum spuneam, traducându-mi lista de rechizite. Însă dincolo de învățarea unei limbi străine, această fetiță out of the box ne demonstrează zi de zi că are o abilitate neobișnuită de a traduce universul după cum au nevoie și ea și cei din jurul ei, de a vorbi o limbă accesibilă tuturor și de a înțelege, deopotrivă, ceea ce "străinii" au să-i spună: limba bunătății. 

La mulți ani, Sânziana! Îți dorim să îți fie mai ușor de acum înainte, să ai parte de multă bunătate în lumea cea nouă și să-ți păstrezi bucuria! 

Viața ca o pradă la 12 ani

Acum un an scriam despre viața ca un spectacol alături de Sânziana. Privind în urmă, îmi dau seama că poveștile au rămas, bogăția de imagini e tot acolo, însă pare că scenografia e tot mai ancorată în realitate. O realitate aparte, desigur, și nu neapărat "de poveste".

Însă până la urmă tocmai despre asta este creșterea - să înțelegem că viața este despre bine și rău deopotrivă, că uneori poate fi ușor, la fel cum de multe ori va fi greu, că nu mereu ne petrecem zilele într-un tărâm al viselor... 

Cu o zi înainte să împlinească 12 ani, am stat ochi în ochi și i-am povestit despre cum a fost chiar înainte de nașterea ei și imediat după, despre cum i-am ales numele și ce am simțit când am văzut-o prima oară.

- Cred că te-am cam obosit..., îmi spune la finalul poveștii.

Apoi, se entuziasmează și îmi spune că ea vrea mulți copii, pentru că îi plac toți bebelușii. 

Deocamdată, îl creștem - aproape împreună, aș zice - pe fratele mai mic. Mereu nedespărțiți, la bine și la rău, la joacă și la ceartă.

Și, în timp ce eu abia mai îndrăznesc să respir ca el să adoarmă mai repede - deși nu m-ar deranja să adormim cu toții, ea exclamă neobosită:

- I-auzi mama, cică Rembrandt și-a pictat aproape 70 de autoportrete!

M-ai bucurat Sânziana, încă din prima clipă, și continui să o faci peste măsură, chiar dacă nimic nu pare ușor din ce trăim împreună. Și totuși, îmi arăți mereu cum poți fi plină de creativitate, de culoare, emoție și energie. E drept că și cu tot mai multe toane în această etapă a vieții... dar tot cu bucurie!

La mulți ani rămâi!

Viața ca un spectacol

Că nimic din viața Sânzianei nu poate fi obișnuit cred că ne-am lămurit cu toții de ceva vreme. Însă ultimul an ne-a arătat ce înseamnă să trăiești într-un spectacol continuu.

De ceva mai mult timp, prietenul ei imaginar Dubist începuse să devină personajul unor întâmplări fantastice. Apoi, timid, Sânziana s-a pus pe scris. Aventurilor lui Dubist le-au urmat continuări ale poveștilor preferate: Peter Pan ("Eu nu vreau să cresc niciodată, mama!"), Regatul de gheață (Elsa devine minunata mătușă a fetelor născute din iubirea Annei cu Kristoff), Jake și vrejul de fasole, Vrăjitorul din Oz și câte și mai câte.

Un pic mai târziu, au apărut povești proprii, cu personaje complet inventate, cu nume neobișnuite și venind din lumi îndepărtate: Cheira a II-a, fecioara din Egipt a fost obsesia a câteva luni bune.

Și apoi, în mijlocul pandemiei, la mult timp după ultima vizită într-o sală de spectacol, s-a lansat în producția de piese de teatru. A înțeles rapid că trebuie să adapteze textele, astfel încât să includă indicații scenice.

Au urmat costumele și decorurile. Am făcut ceva drumuri la mercerie în căutarea de voaluri, mărgele, pene și alte diverse accesorii pentru costumele păpușilor care ar fi urmat să întruchipeze personajele imaginate de ea pe hârtie.

La un moment dat, nici asta nu a mai fost suficient: Păpușile nu pot interpreta cu adevărat, deci trebuie să ne gândim la o distribuție cu actori reali. Și, poate nu ar fi rău să și cânte. Dar cine să compună muzica? Compozitorul preferat, Mozart, nu ne mai poate ajuta. Dar dacă studiem cu atenție cum a făcut el, poate reușim și noi, prin forțe proprii - că doar la școală punem deja note pe portativ.

De aici și până la a scrie o scrisoare Operei Comice pentru Copii, în care le propune să o susțină cu organizarea spectacolului, nu a mai fost decât un pas.

Tot în palmaresul ultimului an trebuie menționate și o carte de istorie a modei, pe care a studiat-o în foarte mare detaliu, și un curs online de scenografie, la finalul căruia i-a scris profesoarei o cerere oficială de colaborare, iar la școală a prezentat un proiect despre această meserie deosebită.

Ca o concluzie la această călătorie neașteptată, aș spune pe de-o parte că e foarte greu să ții pasul cu energia ei creatoare și că, deși nu mi-aș fi dorit, a trebuit să învăț să o refuz, să o fac să înțeleagă că nu tot ce ne dorim e posibil, dar și că trebuie să cerem ajutor acolo unde nu ne pricepem. Iar pe de altă parte a fost o bucurie să văd cum lumea ei imaginară atât de bogată își găsește ancore în realitate. Ancore care poate în unele zile își diluează funcționalitatea, însă sunt totuși un început nesperat al procesului de tranziție spre viața de adult.

De altfel, Sânziana vorbește des în ultima vreme despre faptul că în curând va fi adolescentă. Știe că urmează niște transformări, atât în plan fizic, cât și emoțional. Desigur, nu e pregătită să le primească, așa cum probabil nimeni nu e la momentul respectiv. Spune că nici nu și le dorește, dar totuși e conștientă că acesta e cursul firesc al vieții.

Ne pregătim cu toții... Dar până atunci, luăm fiecare zi cu provocările ei și încercăm să construim pentru viitor. Ceea ce deja e imens. 11 ani! Și un autoportret al artistei la tinerețe 🙂

După mai bine de un an...

La noi în familie, unora le place teatrul. Altora, musical-urile. Baletul e, de departe, preferatul Sânzianei.

În ultimii ani, a devenit tot mai interesată de toată complexitatea unui spectacol - poveste, costume, decoruri, cine ce roluri ar trebui să primească... Doar cu muzica nu a scos-o încă la capăt, în sensul că ea ar vrea să poată să și compună. 

Apoi, despre emoție... Sânziana trăiește ca nimeni altcineva aproape orice spectacol la care ajunge. Te strânge de mână, bate din palme, uneori deranjează... Îmi amintesc, și cred că am mai și scris mai demult, prima piesă de teatru la care am dus-o, cu sala plină, și eu cu inima galopând cu gândul la câte virusuri ar putea-o trimite de acolo direct la spital. Bucuria ei a meritat însă toată spaima mea. 

Din păcate, uneori această emoție puternică pe care o trăiește o face și își să refuze bucuria spectacolului.

- Nu, nu vreau să merg la Coppelia. L-am văzut de atâtea ori pe calculator!

- Bine, dar acum e o montare nouă, e premiera, cu costume făcute de Bogdana!

O zi, două, trei... Aproape m-am resemnat. Când am verificat ultima dată, oricum nu mai erau locuri. Însă de la 15 mai a crescut capacitatea permisă pentru sălile de spectacol, așa că au mai apărut niște bilete.

Mai sunt 35 de minute până începe ultima reprezentanție anunțată. O aud cum povestește cu înflăcărare despre Swanilda, Franz, Coppelius și Hoffman. O mai întreb o dată și se hotărăște brusc că vrea să mergem.

Ca un făcut, găsim două bilete singure pe un rând - pare că ne așteptau. Cu zece minute înainte să înceapă suntem deja pe scaune și ea citește cu multă atenție programul. La cel de-al treilea anunț, îmi atrage atenția să pun deoparte telefonul. 

Urmează magia. Mă strânge de mână, dansează din cap pe ritmul muzicii, din când în când mișcă și picioarele, îmi arată pisica ce se tot mută în fiecare act, șoptește "astea sunt cele 12 ore care dansează acum"...

Și eu mă tot gândesc cum trec două ore pentru un copil cu "întârziere de dezvoltare globală, dificultăți de menținere a atenției în sarcină, inadecvare comportamentală - neconformare la reguli, întârziere a limbajului semantic, calcul mental dificil".

Ce bine că eu sunt doar mama ei și am acest privilegiu de a fi permanent uimită de felul în care își sfidează diagnosticul! Și de a o ajuta să își depășească limitările.

Primul spectacol după mai bine de un an... Frica de virusuri e tot aici, bucuria rămâne și ea.

De zece ori Sânziana

Mă uit de departe la tine, Sânziana, și mi se pare, în sfârșit, că ești mare... Nu știu dacă rolul de soră mai mare te-a făcut să crești și mai mult sau chiar e ceva legat de vârsta ori etapa în care te afli... Îmi amintesc foarte clar clipa în care te-ai desprins de mâna mea ca să mergi singură și golul pe care l-am avut atunci în stomac. Acum, însă, golul acesta e aproape permanent. Simt că sunt lucruri pe care nu le mai știu îndeaproape despre tine, că deja nu mai sunt centrul universului tău și că, pe zi ce trece, mai faci câte un pas spre independență.

Trece uneori și o oră în care tu stai singură, la tine în cameră, citind sau desenând ori poate inventând o poveste, așa cum îți place ție cel mai mult să-ți petreci timpul. O oră în care nu-mi aparții și în care tu mai înveți câte ceva despre lume din altă parte decât de la mine. Mă bucur mult de fiecare astfel de clipă, nu pentru că liniștea fără tine alături e mai profundă, ci pentru că ea înseamnă că, într-un trecut nu prea îndepărtat, am făcut ceva bine.

Îmi dau seama astăzi că am muncit mult împreună ca să ajungem aici. Noi două, dar și toți ceilalți care ne-au fost alături pe acest drum plin de obstacole pe care l-am parcurs după prima ta criză. Vorbim tot mai mult despre crizele astea, chiar dacă nu vin foarte des, dar tu știi bine cât de dureroase sunt și cât de tare ne-au schimbat viața, deși au fost cu tine dintotdeauna. Vorbim și despre durerile de cap, despre medicamente și efectele lor, despre mâinile și picioarele care nu vor întotdeauna să te asculte sau despre cum capul poate să învețe să-i spună corpului că poate mai mult.

De o lună numeri zilele rămase până la ziua ta, când știi deja că vei primi multe cărți cu abțibilduri, „de copii mici”. Dar mai știi și că, deși e bine să rămânem un pic copii în suflet, ești pregătită să evoluezi către o nouă vârstă, în care emoțiile vor fi din ce în ce mai puternice și fiecare mică nedreptate va declanșa în tine o furtună. Ne pregătim împreună pentru această nouă etapă.

Totuși, cu puțin timp înainte de a zecea aniversare, am trecut printr-o excursie inițiatică, în care mi-ai arătat că ești poate mai pregătită decât mine: primul tău traseu montan. Ne-am lăsat antrenate în această aventură de dragul Larei și pentru că ai zis că șapte scări sună interesant. Realitatea este, însă, că pentru puterile tale drumul a fost prea greu și prea lung. Am reușit să parcurgem împreună cam 80% din el, apoi mi-ai spus: „Mama, nu-mi face nicio plăcere. Pentru mine nu e important să merg până la capăt. Am mers destul”.

Întâi am fost dezamăgită. Eu voiam să bifăm. Să ajungem. Să pot să zic lumii că ai reușit. Acum, tot ce pot să spun e că îți mulțumesc pentru că mi-ai reamintit că cel mai important e să ne cunoaștem limitele și să le respectăm. Nu știu cine a inventat vorba cu „depășirea limitelor”, cu siguranță li se aplică temerarilor, însă, pentru oamenii (ne)obișnuiți ca noi, doza de risc vine dintr-o cu totul altă direcție. Așa că astăzi sunt foarte mândră de tine că ai reușit să parcurgi atât de mult dintr-un traseu cu o linie verticală galbenă într-un pătrat alb, că ai înțeles cât de importante sunt încălțămintea și conținutul rucsacului, că ne putem sprijini una pe cealaltă, că atunci când ești parte dintr-un grup ții pasul sau anunți că rămâi în urmă, că foamea e o senzație care îți poate strica planurile... Sunt mândră și de mine că, deși am rămas singure în pădure pentru câteva ore, fără telefon, apă, medicamente ori hanorace, am reușit să nu intru în panică și să te scot „la lumină”.

Drumul tău în viață e plin de lecții, Sânziana. Și pentru tine, dar și pentru noi, cei din jurul tău. Și, chiar dacă tare mi-aș fi dorit să învăț altfel toate aceste lucruri, mă bucur mult că ești și că suntem. Cât va fi să fim. Îți doresc cel puțin încă zece sănătoși, bucuroși, colorați. La mulți ani! Cât mai mulți!

Școala vieții

Dacă ar fi fost un an obișnuit, cel mai probabil în weekendul acesta am fi participat la sărbătoarea verii, care încheie în școala Waldorf fiecare clasă absolvită. După spusele fetelor, e cea mai frumoasă zi din an, cu multe jocuri și joacă, cu coronițe de flori împletite cu iubire, cu promisiuni de revedere peste vară cu cei mai dragi colegi și profesori și despărțiri emoționante de tot ce va rămâne în urmă din clasa proaspăt încheiată. (Fotografia de mai sus este de la sărbătoarea verii de acum cinci ani, după un an de grădiniță.)

Din nefericire, nu este un an obișnuit. Dacă pentru Lara învățatul online, care a însemnat mult efort individual, în ritmul ei, s-a potrivit mănușă, pentru Sânziana lucrurile nu au fost deloc simple în această a doua jumătate din clasa a doua.

Pe de-o parte, s-a simțit clar că am oprit cele patru terapii pe care le făcea săptămânal, plus o a cincea la intervale de timp mai mari, dar peste care am sărit de asemenea din cauza contextului actual. Pe de altă parte, marele beneficiu al școlii era pentru ea socializarea, pur și simplu să fie în preajma copiilor, să aibă o preocupare constantă pentru o jumătate de zi, care să o scoată din lumea imaginată de ea, fantastică, într-adevăr, dar și departe de realitate.

Oricât ne-am străduit, încercările de lecții la distanță nu au fost mereu reușite. În primul rând, pentru că în mediul online, ca și la radio, orice secundă de tăcere are altă încărcătură decât în interacțiunea directă. Iar la Sânziana aproape orice acțiune începe cu o tăcere. Așa că, în online, de multe ori nu mai începe.

Cititul de pe un ecran nu a fost nici el punctul ei forte, dar totuși a reușit să înțeleagă și să folosească aplicația folosită la cursuri.

Una peste alta, degeaba nu a fost tot timpul acesta. A avut zile în care a fost chiar bucuroasă să descopere, dar și zile în care pasul înainte a venit doar din frustrare. Cam ca în viață, aș spune. 

Am putut lucra cot la cot cu ea mult mai mult decât înainte și am mai înțeles câte ceva din dificultățile de învățare pe care le are. Sper ca pe viitor să reușim să construim pornind de la aceste constatări.

Și mai sper, tare sper, mai ales acum că locurile speciale la liceu au devenit o realitate, că la un moment dat ne vom putea bucura și de un mod de învățare adaptat cu adevărat ritmului și nevoilor ei.

1. Cea mai frumoasă amintire din clasa a II a este când am fost cu colegii mei la poștă. 

2. Cea mai interesantă poveste din clasa a II a a fost cea despre legenda florii-soarelui. 

3. Cea mai provocatoare întâmplare din clasa a II a a fost să îmi fac prieteni.

4. Cea mai folositoare lecție învățată în clasa a II a a fost despre ploaie.