Copiii cu autism merg la şcoală

Am învățat în ultima vreme că empatia e un lucru tare complicat. Atunci când un cunoscut are o problemă, îl încurajăm la telefon, poate chiar îi mai dăm din când în când câte un mesaj în care îi spunem că ne gândim la el și la situația în care se află. Mai mult, dacă persoana respectivă e importantă pentru noi, întrebăm la rândul nostru prin jur, poate de undeva apare soluția salvatoare.
Dar dincolo de toate astea continuăm să ne trăim viața liniștită. Când se termină conversația cu prietenul aflat la nevoie, ne delimităm și de problema lui. Rareori și prea puțin facem ceva concret. Aproape niciodată nu aflăm cu adevărat cum e să trăiești zi de zi cu gândul numai și numai la acea problemă.
Apoi, am mai învățat anul trecut că nu e suficient să fii un om obișnuit ca să ai parte de copii sănătoși. Nici prietenii noștri nu sunt feriți de boală doar pentru că sunt prietenii noștri și lor n-are cum să li se întâmple. Dimpotrivă, oricăruia dintre noi i se poate schimba viața într-o secundă.
Nu vreau să par fatalistă și nici să pretind că înțeleg de ce se întâmplă lucrurile de genul acesta. Ceea ce aș vrea în schimb să văd este o educație a celor din jur pentru ca acești copii - viitori adulți - diferiți să fie protejați, susținuți, iubiți pentru ceea ce știu să facă și nu judecați pentru ceea ce nu pot face. Aș vrea să văd că mult mai mulți dintre noi chiar facem ceva concret pentru asta: un gând în plus, un gest mai mult, o clipă de relaxare în minus și multe lucruri s-ar putea schimba.



Habar n-am cum e să trăiești zi de zi lângă un copil cu autism, dar campania „Ajută un copil cu autism să meargă la școală!” m-a impresionat.

Iar cartea „În zbor barba nu crește” - jurnalul unui băiat de 13 ani, alături de sora sa cu autism, mi se pare o idee extraordinară. Cu siguranță terapeutică pentru familia respectivă, dar și de mare ajutor pentru cei care s-au întrebat vreodată ce înseamnă să trăiești alături de un copil diferit.